-
Nuuu, nuuu,
te rog frumos,
nu în geantă!
Na, că nu
m-aude! Au, au,
m-am lovit, fir-ar
să fie de
treabă! Frate, aș
fi dat orice
să nu mă
ia și pe
mine în oraș,
să nu mai
aterizez iar în
aglomerația asta, dar, te pui
cu nebuna?!
Să mă
prezint întâi: sunt
un pix roz-perlă,
care scrie fantastic
de subțire și de
frumos, dacă e
să te iei
după spusele ei,
mai bine n-aș mai fi
fost. Mă cară
peste tot și,
credeți-mă, nu este
o experiență prea
plăcută să călătorești
în geanta ei. Ce-i
drept, geanta este
super, un vis
pentru orice femeie,
moale ca o
îmbrățișare, caldă ca
briza de primăvară,
parfumată ca bujorii
de munte și
cu un mâner
șmecher de tot,
arcuit a dezmierdare.
Doar e de
la Calvin Klein
Jeans, cumpărată de
pe Answear.ro că,
mai nou, toată
ziua stă cu
ochii mijiți pe
site-ul ăla.
Buuun, acum
să tragem cu
ochiul, să vi-i
prezint pe cei
care, vrând-nevrând, împart
același spațiu cu
mine. Primul, portofelul,
că de la el am
cele mai multe
vântătăi. Parcă e
un făcut, ori
de câte ori
mă zvârle în
geantă, aterizez exact
pe lângă colțul
lui și gata
vânătaia. Data trecută
mi-a curs chiar
și un pic
de pastă, pentru
că uitase să mă închidă.
N-o să înțeleg
în veci de
ce ține morțiș
să aibă un
asemenea portofel, prea
mare pentru cei
câțiva bănuți care-i
zdrăngăne prin compartimente. Că
niciodată, dar niciodată
nu are bani
cash asupra ei.
Asta nu înseamnă
că are prin
conturile bancare, nu,
în niciun caz.
La cum cheltuie
pe toate prostiile,
indiferent dacă îi
trebuie sau nu,
mă mir că
mai are pentru
coșul zilnic. În
fine, portofelul n-are
bani, dar are
chitanțe, carduri, buletin,
cărți de vizită,
bilețele, o cheiță
de fermoar, o
invitație veche de
trei ani la
un vernisaj, la
care, apropo, nu
a mai ajuns
pentru că nu
a găsit-o și
nu și-a mai
amintit data și ora,
în ruptul capului.
Baza genții
este susținută de o umbrelă
albastră cu lalele.
Pe asta nu
o poți mișca
mai încolo nici
cu macaraua. O
ține în husă,
o desface la
nevoie, o usucă,
o pune iar
în husă și
zdup, în geantă.
În orice geantă,
că le mai
schimbă din când
în când, să
nu vă faceți
griji. Și la
mare, în concediu,
a luat-o cu ea.
Bineînțeles că nu
a plouat deloc,
dar ... mai știi?!
Urmează agenda
roșie. De atâta
purtat, nici măcar
nu mai stă
închisă. I se
revarsă coperta, ca
fustele alea cu
crinolină, de nu
mai puteau bietele
demoazele nici să
se așeze pe
scaun. Ei, nici
noi nu prea
putem să stăm
din cauza ei.
Și e cu
bun simț, sărmana
agendă, că mereu
își cere scuze
și încearcă să
se strângă puțin,
dar mai rău
ne încurcă. E
plină cu adrese,
numere de telefon,
poze de-ale mamei
ei, un set
de rezultate de
la ultimele analize
medicale, copie după
buletinul soțului și
vreo trei – patru calendare
mici, de buzunar.
Telefonul, bineînțeles.
Toată lumea are
telefon, de-aia nu
se justifică agenda
cu numere, dar
... în fine ...
fiecare cu păsărica
lui. Zice că
nu-i plac telefoanele
cu touchscreen, așa că umblă
cu unul mai
mic, ce-i drept,
ca dimensiune, dar de trei
ori mai greu
și cu o
husă jerpelită, care
se deschide în
cădere liberă, ca
o parașută. Normal,
cine mai fabrică
huse pentru cărămizi???
Urmează cheile.
Toată lumea are
chei. Două-trei: casă, mașină,
birou. Nuuuu, nu
se poate așa:
tipa asta e
bibliotecară la două
școli: o cheie
la o bibliotecă,
una la cealaltă.
Ușa de la
apartament are două
încuietori: una sus
și una jos.
Cartelă la bloc,
cartelă la ușa
din față a
școlii. Cheie de
la intrarea din
față la o
școală, cheie de
la intrarea din
față de la
cea de-a doua
școală. Cheie de
la magazia de
manuale ( prima
școală), cheie de la
magazia de manuale
( a doua școală).
Bine măcar că
n-are mașină. Toate acestea,
atârnate de un
breloc, ar trebui
să stea într-un
singur buzunăraș, mic și nevinovat.
Săracul de el,
abia se mai
ține de căptușeală,
atârnă și el
ca și jumătate
din chei, aproape
intrat în depresie.
Ghemuită într-un
colț, o punguță
chic, cu fermoar
cu cap de
fetiță, cu medicamente.
Nu se lasă
găsită cu una-cu
două, așa că,
la nevoie, când
motorașul ei o
ia mai pe
arătură și are
nevoie de încetinitor,
scotocește fără pic
de milă printre
noi, ne amestecă
și ne frământă
până când, disperați,
împingem punguța cu
medicamente în față,
spre încetarea supliciului.
Și al ei, și al
nostru.
Buuun, ce
mai avem? Un
pachețel cu șervețele
nazale parfumate, unul
cu șervețele umede,
o pereche de
ciorapi nou – nouță, în
caz de accident
și, slavă Domnului,
se întâmplă destul
de des, o
sticlă cu apă
plată și nelipsitele
bomboane. Da, bomboane.
De ciocolată, normal. Plouă cu ele,
când
te aștepți mai
puțin îți cade
câte una în
cap. Nu apucă
să se termine
o serie, că
hop, țop, altele
la rând.
Și, de
parcă astea nu
ar fi fost
de ajuns, în
fiecare săptămână altă
carte. Am devenit
o adevărată enciclopedie
a autorilor care
îi intră și îi ies
din geantă. Citește
în stația de
autobuz, în te
miri ce sală
de așteptare, le
citește copiilor în
parc, citește pe ...
Doamne-iartă-mă ... acolo unde
și împăratul merge
singur.
Săptămâna trecută
a vrut drumeție
pe munte. Uraaaa,
am scăpat, m-am
gândit eu. Nu
m-am gândit bine. A
luat un rucsac, a
îndesat în el
pachețele cu mâncare,
haine, ghete și
la urmă, a
răsturnat pur și
simplu, conținutul genții
în el. Uite-așa,
cu noi toți
rostogolindu-ne de-a valma
și ascunzând-ne prin
cine știe ce
cotloane. Bonus, o
eșarfă de la Medicine, în
aceeași nuanță cu
rucsacul.
Noroc că
rucsacul e rezistent,
săracul, doar vine
de la Gino Rossi.
Vă spun
eu, e dusă
rău de tot. Face
cumpărături pentru
o săptămână și
când ajunge casă,
se plânge de
greutatea sacoșei, care,
între noi fie
vorba, cântărește jumătate
din greutatea genții
pe care o
cară zilnic.
Eh, asta
e! Nu mai
zic nimic, pentru
că tocmai am
auzit că vrea
să noteze o
adresă și un
număr de telefon
în agendă. Păzea,
că iar ne
caută!
Articol scris
pentru proba cu nr. 10,
SuperBlog 2017!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu