Imaginația mea a luat-o mereu pe arătură

         Imaginația  mea  a  luat-o  mereu  pe  arătură.  Nu  a  fost  un  lucru  rău,  dar  nici  pe  roze  nu  am  aterizat  întotdeauna,  din  înaltul  fanteziilor  mele.  Copil  fiind,  citeam  tot  ce-mi  pica  în  mână,  iar  un  cuvânt  nou,  necunoscut,   era  descifrat,  de  cele  mai  multe  ori,  din  context.  Îl  nimeream,  nu-i  vorbă,  dar  îi  și  atribuiam  însușiri  cam  depărtate  de  adevărul  gol – goluț.

            Spre  exemplu,  prin  clasa  a  șasea  ne  duce  mama,  pe  mine  și  pe  fratele  meu,  în  vizită,  la  niște  prieteni  din  Dumbrava  Sibiului.  Ospitalitatea  românului  nu  poate  fi  pusă  la  îndoială,  așa  că,  după  ce  ne-am  instalat  într-o  cameră  răcoroasă,  cu  scoarțe  frumos  colorate  pe  pereți,  vine  gazda  și  ne  întreabă,  pe  noi,  copiii:

-           Vă  e  foame?  Stai  să  vă  aducă  sorica  o  cupă  de  lapte  proaspăt  și  o  tipsie  cu  biscuiți!

M-au  copleșit  emoțiile  instantaneu   la  gândul  unei  cupe  de  aur,  cu  picior  înalt,  ca  la  mesele  bogate  din  povestirile  lui  Alexandru  Mitru  și  la  o  tipsie,  o  tavă  mai  bine  spus,  cel  puțin  de  argint,  cu  mânere  de  rubin  și  cu  struguri  încrustați  cu  safire  sculptaţi  pe  margine.

Și  gazda  noastră,  femeie  vrednică,  ne-a  așternut  în  față,  pe  un  ștergar  alb,  cusut  cu  maci  pe  mijloc,  câte  o  cană  obișnuită,  din  ceramică  și  o  farfurie   din  porțelan  de  Alba - Iulia,  plină  ochi  cu  biscuiți  atunci  scoși  din  cuptor.  

Nu  cred  că  mai  este  cazul  să  vă  spun  că  n-am  mâncat  niciodată  biscuiți  mai  amari  și  n-am  băut  în  viața mea  lapte  mai  searbăd  la  gust.  

Dar  am  învățat  că  regionalismele  noastre  nu  au  nimic  de-a  face  cu  vesela  și  argintăria  folosite  de  bravii  cavaleri din  Evul  Mediu. 

            În  China  nu  am  fost  niciodată,  a  rămas  un  vis  neîmplinit  până  acum.  Dar  am  citit,  am  văzut  în  călătorii  virtuale  și,  mai  ales,  mi-am  lăsat  inaginația  mea  zbârnâitoare  să-și  facă  de  cap.   Ţara  peisajelor  nemaipomenite,  cu  un  popor  formidabil  și  un  progres  galopant,  peste  care  civilizația  străveche  se  suprapune,  luptă  pentru  supremație  și,  uneori,  chiar  câștigă,  China  fascinează  şi  seduce,  descoperă  şi  te  descoperă,  învaţă  şi  te  învaţă  despre  bucurie,  despre  frumos,   despre  sentimente. 

            Mâncarea  chinezească  aduce  consumatorului  culoare,  gusturi  extreme  și  denumiri  pitorești  și  pline  de  semnificații. Asta  dacă  ai  curaj  și  răbdare  să  le  descifrezi,  pentru  că  la  prima  audiție,  ți  se  cam  ridică  părul  măciucă:  auzi,  salată  cu  urechi  de  lemn.  Nu-i  de  ajuns  că  mănânci  urechi,  mai  sunt  și  de  lemn,  ca  să  ai  ce  crănțăni  până  ce  ți  se  tocesc  măselele! 

            Urechile  de  lemn  sunt,  de  fapt,  niște  ciuperci  extrem  de  bogate  în  vitamine,  cu  un  gust  delicat  și  delicios.  Am  învățat  asta  pe  propria-mi  piele,  într-o  seară  de  vineri,  la  restaurantul  Wu  Xing.  Făceam  parte  dintr-o  delegație  sosită  în  capitală  pentru   niște  contracte  deosebit  de  importante  cu  o  multinațională.  CEO-ul  lor,  alias  director  general  pentru  noi,  muritorii  de  rând,  ne-a  invitat  la  masă,  în  restaurantul  lui  preferat.  Ne-am  dus,  ce  să  facem! Și  a  comandat  el  și  pentru  noi,  că  și-a  dat  seama  că  tradiționalul  nu  prea  mi-e  foame  avea  de-a  face  mai  mult  cu  necunoștința  decât  cu  stomacul.  Necunoștință  de  mâncarea  lor,  nu  de  altceva.  

           Senin,  binedispus,  a  dat  meniul  de-o  parte  și  a  comandat:

-           Începem  cu  o  salată  cu  urechi  de  lemn  și  terminăm  cu  câte  o  porție  de  furnici  în  copac!  Wu  Xing  ştie!

Imaginația  mea  deja  bătea  la  poarta  spitalului  de  psihiatrie,  unde  eram  dusă  legată  pe  targă,  urlând  din  toți  rărunchii  să  dea  furnicile  jos  de  pe  mine.  Degetele  mele  testau,  pe  furiș, ascuțișul  bețișoarelor  de  pe  masă,  într-o  palidă  tentativă  de  apărare  împotriva  furnicilor  invadatoare.  Iar  salata...  o  să  mă  uit  foarte  atentă  la  directorul  ăsta  nebun,  să  văd  dacă  el  mănâncă  și  urechile  de  lemn  și,  mai  ales,  cum  le  mănâncă,  să  procedez  și  eu  la  fel,  să  nu  mă  fac,  naibii,  de  râs.  Și,  în  definitiv,  ce  sunt  eu,  carie  sau  om?

N-a  fost  nevoie  de  nimic  din  toate  astea:  cine  mai  avea  timp  să-l urmărească  pe  director,  atâta  timp  cât  mai  era  ceva  în  farfurie?  Au  fost  absolute,  perfecte,   delicioase  spaghetele  de  soia,  sosul,  carnea  tocată,  varza,  usturoiul,  ceapa,  morcovii  și  toate  condimentele  lor  presărate  din  belșug. 

Și  eu  care  credeam  că  am  imaginație?!  Păi,  din  păcate  pentru  mine,  eu  nu  m-aș  fi  gândit  veci - pururi - amin  să  numesc  așa  un  fel  de  mâncare,  chiar  dacă,  uitându-te  bine  la  el,  chiar  ți  se  pare  că  bucățelele  de  carne  se  cațără  pe  spaghete  așa  cum  se  cațără  insectele  mai  sus  amintite  pe  scoarța  copacului. 

Chinezii  celebrează  viața,  bucuria  de  a  trăi  și  de  a  fi  împreună  cu  familia  și  prietenii  în  toate  modurile  posibile  și  cu  orice  ocazie.  De  aici  și  denumirile  ghidușe  ale  mâncărurilor,  mulțimea  de  mirodenii  nu  numai  cu  gust  desăvârșit,  dar  și  colorate  în  fel  și  chip,  decorurile  superbe,  tradițiile  păstrate  cu  grijă  și  date  mai  departe,  spre  știința  noilor  generații,  ca  pe  niște  giuvaeruri.

A,  da,  uitasem  ceva:  WU  XING  ȘTIE!  M-am  frământat  toată  seara  ce-o  fi însemnând,  ce  uși  ferecate  cu  nouă  zăvoare  deschideau  aceste  cuvinte?  Ce  cufere  cu  rețete  secrete  antice,  legate  cu  lanțuri  grele  și  zornăitoare  descuiau  aceste  vorbe  magice?  

Și,  la  ieșirea  din  restaurant,  mi-am  luat  inima  în  dinți  și  l-am  întrebat  pe  cel  care  ne  arătase  minunăția  mâncărurilor  chinezești. 

-           Nu-i  niciun  secret,  este  doar  o  parolă,  care  îți  oferă  o reducere  de  10%  la  meniul  comandat!

Imaginația  mea  a  luat-o  mereu  pe  arătură!

Articol  scris  pentru  proba  nr.  20,  Wu  Xing  știe!,  SuperBlog  2016.