Mă întorc încet pe partea dreaptă și mă uit la el. Doarme așa de liniștit, cu brațul stâng îndoit sub cap, cuibărit ca un copil alintat sub plapuma caldă. Aș vrea să-i mângâi obrazul, să-i desenez linia fermă a nasului, să cobor spre buzele moi și ...
- Iar n-ai somn? E noapte încă ... abia șoptește el.
Nu-i răspund, zâmbesc doar în ascunzișul întunericului. Cuvintele s-au topit de mult între noi, așa cum s-au topit depărtarea și dorul atâtor ani de căutare.
Mai crede cineva în dragostea la prima vedere?
Mai crede cineva în poveștile cu prințul care străbate lumea în lung și-n lat pentru a-și afla ursita?
La început nici eu n-am crezut. Îl știam de vreo trei ani, de când mă stabilisem în București. Am fost promovată și a trebuit să las orășelul meu drag și să-mi mut catrafusele în capitală. Nu-i vorbă, salariul foarte bun, oportunități cât încape, oameni noi și buni în viața mea de provincială timidă, dar... când pleci de acasă, ți se fărâmițează universul în bucăți mici, mici de tot și durează al naibii până le găsești și le asamblezi din nou. Iar singurătatea nu te prea ajută în acest proces.
Prima dată când l-am văzut era ud leoarcă. Ploua încrâncenat, sfâșietor parcă, lăsând urme adânci în scoarța copacilor de pe marginea trotuarului și dezlipind afișele cu ofertele de vacanță în cele mai însorite plaje cu putință. S-a scuturat ca un cățel, a trecut furtunos pe lângă mine și a intrat în holul blocului fără să – mi arunce nici măcar o privire. Am știut de atunci, din prima clipă, că l-aș ține lângă inima mea pe vecie, că i-aș usca trupul cu căldura trupului meu, că i-aș fredona la ureche cântecele de leagăn, pentru a-i veghea somnul și a-i călăuzi visele spre tărâmuri înflorite.
Atunci nu m-a băgat în seamă. Nu m-a văzut. Nu m-a simțit. Am rămas în scara blocului, așteptând taxiul, numărând picăturile de ploaie, cu chipul lui șiroind de apă, săpat pentru totdeauna în sufletul meu.
Anul trecut, pe o primăvară demențială, cu miros de iasomie și liliac, căutam un loc potrivit pentru cazarea unei delegații străine, care venea pentru prima dată în țara noastră, pentru un contract deosebit de important atât pentru ei, cât și pentru firma noastră. Cerințele erau clare: cazare de top și restaurant cu specific mediteranean în București.
Trecusem în agendă câteva hoteluri, dar nu mă hotărâsem încă. Mai aveam de vizitat hotelul Arc de Triomphe, care face parte din primul lanț de boutique-hoteluri din România, de patru stele, Residence Hotels. Și, după ce i-am trecut pragul, m-am hotărât: acolo vor fi cazați musafirii noștri și acolo vor avea loc toate întâlnirile noastre de afaceri. Și tot acolo l-am revăzut, tânăr, frumos, perfect, prințul meu din povești, stăpânul viselor mele de doi ani încoace. Am rămas la fel de invizibilă pentru el ca și prima dată, dar nu mai conta: îl revăzusem, știam cu certitudine că exista cu adevărat, nu era doar rodul imaginației mele și asta era de ajuns.
A treia oară a fost cu noroc. Ningea, ningea ca în povești, iar Arcul de Triumf se decupa maiestuos printre fulgii jucăuși. Mă aflam în Oliviers, același restaurant care îmi purtase noroc cu delegația străină, singură la masă, într-un colț, pregătindu-mă să-mi înseninez seara cu o porție mare de zabaglione.
- E liber? Îmi permiteți să mă așez și eu?
Nu știu ce tavan avea restaurantul, nu-l cercetasem înainte, dar, garantat, în clipa aceea era tot în capul meu, iar eu mă minunam cum de nu observase nimeni din tot furnicarul de oameni din jurul meu. Era el, cu părul ud de steluțe albe de nea, ușor aplecat spre mine, zîmbind în timp ce-și trăgea scaunul și așezându-se fără să aștepte confirmarea mea. Sau poate că spusesem ceva, că mormăisem cumva, că eu nu-mi aduc aminte să mi se fi mișcat buzele sau să-mi fi intrat, pe undeva, oxigen în plămâni.
A adormit din nou. Doamne, ce capacitate de somn are: cum atinge perna, adoarme instantaneu. Uneori, mă gândesc că adoarme din aer, înainte de a atinge perna.
Mă întorc cu spatele la el și-mi admir inelul delicat de pe deget. E nou – nouț, sclipește vesel și-mi zâmbește încurajator, așa cum a făcut aseară și personalul de la Oliviers, care s-a comportat ireproșabil, păstrând secretul și comportându-se cât mai natural cu putință.
Nu mai fusesem de mult pe acolo, așa că, atunci când m-a invitat la o cină în doi, la restaurantul care ne-a unit, am fost extrem de fericită.
N-am bănuit nimic, deși semnele erau evidente: masa la care am fost conduși era retrasă, intimă, personalizată printr-un aranjament floral în formă de inimă în mijloc, cu lumânări de ceară parfumată luminând delicat argintul tacâmurilor și cristalul paharelor înalte. Și zâmbetele, privirile melancolice și cu subînțeles, toate ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Să fim serioși, după o porție de turnedo de curcan, stropit din belșug cu un Sauvignon Blanc acid și aromat, nu mai aveam ochi și papile gustative decât pentru celebrul tort de ciocolată cu sos Anglaise.
Așa că, atunci când capacul cutiuței de catifea s-a deschis și minunăția de inel și-a făcut apariția, în aplauzele personalului bucuros de reușita serii, da-ul meu a țâșnit acompaniat de câteva lacrimi nerușinate, care n-au mai avut răbdare să ajung acasă și să le dau frâu liber.
E toamnă afară. Dar cui îi pasă ce scrie în calendar? Pentru mine, frunzele arămii sunt picături de nestemate, băltoacele de pe trotuar sunt oglinzi de cleștar să-mi pot vedea fericirea în ele, umbrelele sunt pentru zbor, iar dimineața, ei bine, dimineața asta este cea mai curată și limpede din câte am trăit până acum.
Articol scris pentru SuperBlog 2016, proba cu nr. 19.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu