-
Mamaaa,
hai încoace, repede!
vocea fiicei mele
nu acceptă refuzuri,
nici măcar întârzieri,
așa că am
dat focul mic
la aragaz și
m-am dus.
-
Vin, vin,
ho, că nu
dau turcii!
-
M-am blocat
și încă nu
mi-am comandat blugii,
știi că nu
mai am nicio
pereche decentă de
îmbrăcat.
-
Hmm,
ia să
vedem, parcă sunt
vreo trei perechi
albastru spălăcit, două
albastru închis, una
cu franjuri, Dumnezeu
știe ce culoare,
două perechi negre,
parcă și ceva
maro am văzut,
nu sunt sigură.
Cum spuneai, care
nu este decentă???
-
Hai, mama,
îți arde de
glume, mi-ai promis!
-
Bine, bine. Care-i baiul
tău?
-
Uită-te și tu:
am intrat pe
answear.ro că de-acolo
își cumpără toate fetele
jeans, normaaal,
dar nu mă
pot hotărî și
am nevoie de ajutorul
tău, please, please!
-
Tu nu
știi că eu
nu mă bag
în gusturile tale,
chiar dacă îmi
vine să-mi iau
câmpii când te
văd?
-
Daaa, știuuu,
se pisici ea,
dar mai am
nevoie și de
ceva bănuți în
plus, că nu-mi
ajunge ce am
strâns eu...
-
A, asta
era. Păi să
vedem despre ce
este vorba și
negociem.
-
Mama, tu
ai purtat blugi când
erai tânără?
Totuși, cei mai mari
șantajiști rămân copiii,
cei mai necruțători
și cei mai
sadici dintre criminali.
Ascultați la mine
ce vă zic:
nu carecumva să
vă pună păcatul
să povestiți copiilor
voștri ceva din
propria copilărie, că
v-ați ars.
-
Da,
am purtat, am
încuviințat eu sec.
-
Rochia aia
veche pe care
o ai sus,
în dulap, lângă scrisorile
prietenilor tăi din
liceu?
-
Ce
treabă ai tu cu rochia
mea? Vezi-ți de
ale tale, am repezit-o
sperând că-și cumpără
ce vrea și
mă lasă în
pace.
Ei, aș, speranțe
deșarte.
-
O
dată, te rog
frumos să-mi mai
spui o dată
cum era pe
vremea ta! Promit
că te las
în pace pe
urmă!
-
După cum
știi, tata avea
doi frați: cel
mai mare era
tractorist în sat,
tata, mezinul, era
maistru la uzină,
iar fratele mijlociu ... marfă, nene, el era eroul
meu: șofer pe
TIR.
Când eram prin
clasa a patra
mi-a adus, de
la ruși, o
păpușă care mergea.
Avea părul roșu -
roșu, ochii albaștri
și am botezat-o
Demelza, după eroina
din serialul Poldark,
care făcea ravagii
pe atunci. O
țineam de mână
și o trăgeam
ușor după mine,
iar ea făcea
pași mici, stârnind
o adevărată isterie
printre vecinele mele
de bloc și
printre colegele de
clasă.
Când am împlinit
14 ani, am
primit o pereche
de Levi’s, cu manșetă lată în
partea de jos,
asortată cu o
curea din piele
maro, cu o
cataramă imensă aurie,
ca un pătrat
cu colțuri rotunjite.
 |
| sursa foto |
Mamei nu-i plăceau.
Zicea că sunt
pantaloni făcuți pentru
muncitori, nu pentru
o fată elegantă.
Fetele elegante purtau
rochii înfoiate, tocuri
subțiri și înalte,
erau machiate discret
și miroseau a
flori de levănțică
și a portocale.
Biata mama, stătea
ore în șir
la coadă la
portocale, iar cojile
le băga în
dulap și le
păstra cu sfințenie
până se uscau
de tot. Adevărat,
cerșafurile și hainele
ei miroseau întotdeauna
a soare, a
galben și a
sărbători de iarnă.
Dar întregul ei
concept de eleganță
nu se brodea
absolut deloc cu
credința noastră, a
tinerilor, în religia
blue-jeans. Dacă nu
aveai blugi, adios
baby, nu erai
în cărți pentru
o viață mondenă.
Îți îndesai tricoul
înăuntru, închideai catarama,
îți încărcai pleoapele
cât puteai de
mult cu fard
albastru Margareta ( se
topea la căldură
și se întindea
ca o pastă,
până aproape de
urechi, dar era
20 de lei
cutia și renunțai
la eugeniile de
la școală o
lună de zile
ca să o
poți cumpăra), înțepeneai
genele cu mascara
Farmec, cu periuță
care trebuia udată
înainte și, la
sfârșit, ca o
încununare a look-ului
tău trăsnet, îți
ungeai bine buzele
cu atractiv. Gata,
prințesă erai, adulată
și invidiată de
cei mai puțin
norocoși, care nu
aveau unchi șofer
pe TIR.
Dar piesa mea
preferată a fost
o rochie din denim albastru
închis, foarte închis,
total diferită de
prespălații care făceau
furori pe atunci,
pe care o
cumpărasem din piața Ocska de
la Timișoara, unde
se vindeau dulciuri,
țigări și haine de
la sârbi.
Pe o
tejghea improvizată din
două măsuțe pliante
unite printr-o scândură
lată, acoperită cu
mușama, erau înșirate mai
multe perechi de
blugi și, minune, câteva fuste și
rochii de blugi. Nu
mai văzusem niciuna
până atunci, erau
ceva de-a dreptul
divin: cusături proeminente,
capse de culoarea
aramei la buzunare,
crăpătură absolut indecentă
pentru o fată
de 16 ani,
la spate, și
o etichetă mare,
din piele, pe
care scria LEE.
M-am lipit de
ele imediat, incapabilă
să mai văd
sau să mai
aud ceva din
jurul meu. Sârbul
m-a văzut interesată
și mi-a întins
una dintre ele,
făcându-mi semn că
pot să o
probez chiar acolo,
într-o cabină improvizată
din două perdele
de duș. Imediat,
mama a răsărit
lângă mine și
a întrebat de
preț.
-
O
mie cinci sute,
o mie cinci
sute, repeta sârbul.
Și peste tot
furnicarul ăla de
oameni, peste toată
viermuiala de negocieri, refuzuri,
de insistențe și
victorii, s-a auzit
clar vocea hotărâtă
a mamei, olteancă
aprigă și netemătoare
să-i spună sârbului,
verde-n față, ceea
ce gândea:
-
Fi-ți-ar
scoarța a dracului,
păi eu muncesc
o lună întreagă
ca să-ți dau
ție banii pe
rochia asta țeapănă
și urâtă?
Nu știu
când mi-au țâșnit
lacrimile sau când
mi-a pătruns în
plămâni prima gură
de oxigen, țin
minte doar expresia
mamei după ce
a realizat că
o auzise jumătate
de piață și
că eu plângeam
lângă tata care
nu se mai
deosebea de o
stană de piatră.
-
Mi-ai
supărat fata, dă-ncoa
rochia, na-ți banii
și să plecăm
dracului de aici!
și mama m-a
luat de mână
și m-a tras
spre parcarea unde,
cuminte și tăcută,
ne aștepta Dacia
noastră roșie ca
focul și ca
obrajii mei.
Nu mi-a mai
trebuit rochia, câteva
luni bune nu
am îmbrăcat-o. Până
într-o zi, când
am venit de
la școală cu
durere de cap
și m-am dus
în camera mea
să mă culc
un pic. Mama
tricota pe fotoliu,
iar tata se
pregătea să meargă
la uzină, în
schimbul doi. M-au
văzut și, dintr-o
dată, mama a
început să plângă:
-
Cum
să dreg acuma
cu fata asta,
spune tu, fi-mi-ar
spurcata asta de
gură să-mi fie,
parcă sărăceam din
banii ăia și
mai multe nu.
Și ce bine
i-ar sta cu
ea și ce
drag mi-ar fi
să o văd
îmbrăcată! Și mama
plângea, și plângea, iar
eu nu o
mai văzusem niciodată
plângând.
În sâmbăta
următoare, eram invitată
la petrecerea colegei
mele de bancă. Am
luat rochia, m-am
îmbrăcat și am
plecat, fără să
rostesc niciun cuvânt.
-
Să
fii cuminte, să
ai grijă ce
faci, mi-a strigat
mama din urmă.
Și să știi
că ești cea
mai frumoasă fată,
cu cea mai
frumoasă rochie din câte am
văzut!
Vezi, de-aia păstrez
rochia: e uzată,
are cusăturile desfăcute,
nu o mai
pot îmbrăca nici pe-un picior,
dar este rochia
care a declanșat
prima mea ceartă
cu mama și
care a condus
la cea mai
mare și cea
mai lacrimogenă împăcare
cu ea.
-
Și,
vezi, de-aia ești
tu cea mai
bună mamă și
mă ajuți să-mi
cumpăr pantalonii ăștia
de la Hilfiger Denim, după
care mă topesc
și care ție
sigur nu-ți plac,
nu-i așa?
Articol scris pentru
SuperBlog 2016, proba
cu nr. 14,
propusă și sponsorizată
de Answear.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu