Un musafir neobișnuit

             Mă  ridic  încet  de  pe  scaun  şi  mă  apropii  de  fereastră.  Am  amorţit.  Nici  nu-i  de  mirare,  că  stau  cocârjată  pe  hârtiile  alea  de  mai  bine  de  şapte  ore.  Naiba  să  le  ia,  că  nu  le  mai  dau  de  capăt.  Şi,  ca  un  făcut,  azi  sunt  singură  în  birou.

            De  săptămâna  trecută,  Eli  şi  Bia,  colegele  meu,  m-au  anunţat  cu  emfază  că  vor  fi  libere  în  data  de  11  noiembrie  2016.  
-           Ete,  na,  ce  oficiale  sunteţi! Şi  ce,  mă  rog  frumos,  se  întâmplă  exact  atunci ?
-          Mergem  la   cinema!  au  decretat  amândouă,  într-un  glas.
-         Să  mori  tu,  mă  stropşesc  la  Eli,  că-i  mai  aproape  de  mine.  Îţi  iei  liber  să  te  duci  la  film,  cine  a  mai  auzit  aşa   ceva?  Şi  deadline-ul  de  la  statistică?
-     Este  abia  la  sfârşitul  lunii,  avem  timp,  ce  te  răţoieşti  aşa  la  noi?  Aşteptăm  lansarea  lui  ”Arrival”   de  atâta  timp  şi  de-abia  am  făcut  rost  de  bilete,  aşa  că  n- ai  nicio  şansă  să  ne  împiedici.

Auzi,  filme  cu  extratereştri.  Din  toată  harababura  asta,  îmi  pare  rău  doar  că  ratez  scenele  cu    Forest  Whitaker,  că  pentru  jocul  lui  merită  să  sacrifici  orice.  Umple  ecranul  şi  face  tot  filmul  doar  prin  prezenţă,  fără  să  fie  nevoit  să  rostească  o  vorbă.  Eh,  altădată,  or  mai  fi  premiere  cu  el  şi  fără  vizitatori  din  alte  galaxii,  ce  pisici  albastre,  că  doar  mai  sunt  subiecte  în  lume,  nu  s-au  terminat  toate  şi-am  rămas  numai  cu  extratereştrii  pe  cap.

Mi-am  trosnit  oasele,  mi-am  clătit  ochii  cu  panorama  oraşului  de  la  etajul  nouă  şi  la  treabă  acum,  mi-am  zis,  întorcându-mă  spre  birou.

La  început  n-am  băgat  de  seamă.  Am  pus  totul  pe  seama  oboselii,  a  lentilelor  zgâriate  -  de  când  mă  tot  căznesc  să  mă  programez  la  oftalmologie,  pentru  o  pereche  nouă  şi  n-am  reuşit  -  a  imaginaţiei  mele  zgândărită  de  discuţia  cu  fetele.

Nici  nu  aveai  cum  să  dai  importanţă  prea  mare,  că  era  doar  aşa,  un  fel  de  abur,  o  formă  fără  formă,  un  ceva  şi  un  nimic  în  acelaşi  timp,  lângă  tocul  uşii.    Lesne  îi  puteai  ignora  prezenţa,  dacă  n-ar  fi  fost  zgomotul:  bâzâia  ca  un  încărcător  uitat  în  priză.  M-am  şi  uitat  să  văd  dacă  l-am  scos  pe  al  meu,  dar  nici  măcar  nu-l  folosisem  azi. 

Ce  impuls,  ce  fugă,  ce  strigat,  frate?!   Am  înţepenit,  incapabilă  să  scot  un  sunet  şi  cu  gura  căscată  ca  o  peşteră.  Mai  lipsea  să  văd  şi  lilieci  zburând  din  ea.  Arătarea  nu  s-a  mişcat.  Drept  că,  la  început,  nici  eu,  dar  dezmeticindu-mă  niţel  am  căutat  niscaiva  soluţii  urgente  de  scăpare.  Uşa  ieşise  din   calcul,  fereastra ... hmm,  sunt  eu  cât  nava  din  afişul  de  la   SF-ul  mai  sus  menţionat,  dar  tot  m-aş  fi  transformat  în  confetti  până  jos. 

          Singura  şansă:  comunicarea,  că  tot  sunt  eu  specialistă  la  teorie  şi  la  dat  din  gură  a  proasta  cînd  vrei  şi,  mai  ales,  când  nu  vrei.         

            Da,  dar  în  ce  limbă?  Că  eu  sunt  un  adevărat  poliglot:  cunosc  la  perfecţie  limba  română  şi  limba  mută.  N-o  ştiţi?   Vă  explic  altădată,  că  acum  nu  am  timp.

            Am  luat  repede  o  foaie  de  hârtie,  un  pix  şi  am  scris  cât  am  putut  de  mare:  SALUT!  Nimic!  Am  încercat  cu  scena  clasică  din  Tarzan:  eu,  Cami,  cu  palma  lovindu-mi  sonor  plexul,  tu  ...  şi  palma  mi  s-a  îndreptat  spre  ea  sau  el,  în  speranţa  unui  nume,  oricare,  bâzâit  sau  susurat,  sau  Dumnezeu  mai  ştie  cum.  Reacţia  a  fost  fulgerătoare:  m-am  pomenit  cu  el /  ea  lângă  mine,  atât  de  aproape  că  mi-a  îngheţat  inima.  La  propriu.  Nu  mai  bătea,  săraca,  deloc,  de  frică. 

            Cel  mai  urât,  cel  mai  greu  de  suportat  sentiment  din  toată  paleta  de  sentimente  hărăzită  omului,  este  cel  de  neputinţă.  Sentimentul  că  eşti  prizonier  într-un  moment  anume,  într-un  loc  anume   şi  că  singurul  lucru  pe  care-l  poţi  face  este  să  aştepţi.  Habar  nu  ai  ce,  dar  nici  nu  ai  altceva  de  făcut,  nu?  Şi  totuşi,  mintea  omului  este  un  izvor  nesecat  de  gânduri,  seamănă  cu  o  pâlnie  imensă  în  care  sălăşluiesc  idei,  întrebări  multe,  soluţii  puţine  şi  din  care  iese,  în  ceas  de  răscruce,  salvarea.  Cine  spune  că  trebuie  să  comunic  eu  cu  arătarea?  Păi,  bine,  nene,  eu  sunt  acasă  la  mine,  tu  eşti  musafirul,  aşa  că  spune  tu  primul  ce  vrei  şi  de  ce  mă  cauţi!

            Să  fi  trecut,  cât?  Câteva  minute,  câteva  ore,  câteva  zile,  n-o  să  ştiu  niciodată.  Stăteam  amândoi  faţă  în  faţă,  aproape  lipiţi  unul  de  celălalt  şi  cel  puţin  unul,  adică  eu,  de-abia  respira.  Şi,  la  un  moment  dat,  a  încetat  bâzâitul.  S-a  făcut  o  linişte  atât  de  neagră,  de  ziceai  că  nu  s-a  inventat  niciodată  soarele,  nici  luna,  nici  becul.  Disperată,  am  oftat  din  rărunchi,  mi-am  plecat  capul  şi  m-am  sprijinit  de  birou  într-o  ultimă  încercare  de  a  nu  mă  prăbuşi.  Încet,  încet  de  tot,  ca  un  fir  tors  din   caierul  de  lână  al  bunicii,  a  apărut  o   mână  străvezie,  cu  degete  delicate,  rotunjite  la  capăt,  care  a  executat  fără  greș,  tentativa  de  prezentare  încercată  de  mine  mai  devreme.  Și  apoi,  ca  în  oglindă,  aburul  ireal  și-a  aplecat  capul  în  piept  și  s-a  sprijinit  de  colțul  opus  al  biroului.  Clar,  distinct,  s-a  auzit  și  oftatul. 

De  aici  încolo,  totul  e  poveste.  Țârâitul  telefonului  de  pe birou  a  evaporat  entitatea,  ca  un  pulverizator  magic.

-                       Ce-ai  pierdut,  Doamne,  ce-ai  pierdut!  Să  trăiască  InterComFilm  pentru  așa  cadou  în  prag  de  sărbători!  Eli  și  Bia  se  întreceau  în  laude  și  exclamații,  iar  eu  le  ascultam  iritată  vocile,   rugându-mă  să  termine  cât  mai  repede.

M-am  tot  întrebat:  care  a  fost  factorul  declanșator?  Ce  l-a  determinat  pe  neobișnuitul  meu  musafir să  preia  rolul  de  inițiator  al  comunicării  de   acolo  de  unde  abandonasem  eu?  Singurul  răspuns  plauzibil:  sentimentele.  M-am  arătat  puternică,  suportând  prezența  lui  fără  să  ripostez,  am  fost,  apoi,  binevoitoare,  invitându-l  în  inima  și  în  viața  mea  și,  în  final,  nu  am  pregetat  să  mă  arăt  neputincioasă  și  dezamăgită  de  eșec.

           Jur  că,  în  fiecare  dimineață,  îmi  zâmbește  sarcastic,  stând  picior  peste  picior  pe  birou  și  ridicând  rotocoale  de  fum  dintr-o  pipă  la  fel  de  incredibilă  ca  el. 

            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2016,  exercițiu  de  imaginație  propus  de  InterComFilm.