Totul a
pornit de la
cununia mea civilă.
Prin anii optzeci,
nu găseai nimic
prin magazinele patriei.
Și nu vorbesc
numai despre alimente,
ci despre tot,
inclusiv articole pentru
nunți. Colindai jumătate
de țară ca
să afli o
rochie de mireasă
cât de cât potrivită și o pereche
de pantofi de
Guban, refuzați de
soția vreunui activist
de partid. Despre
croitorese, ce să
mai zic. Ele
existau și chiar își
făceau treaba cu
vârf și îndesat,
doar dacă făceai
tu rost de
undeva, pe sub
mână, de un
material mai de
Doamne-ajută, de vreo câțiva
metri de dantelă
sau de tul,
de la bișnițari,
că altfel, supraelasticul te
mânca până și
în fața altarului.
Ne-am căsătorit
civil într-un februarie
geros, dar geros
de ne scârțâiau
tălpile pantofilor noi
de înghețate ce
erau. Poate că
la București, sau
în orașele mai
mari din țară,
mai găseai florării
care riscau să
aibă pregătite niscaiva
cadouri florale adecvate
momentului. Dar, aici,
la noi, în
Valea Jiului, nici
pomeneală. Așa că am pornit
spre starea civilă
cu mâinile în
buzunare, încercând să
ne menținem tonusul
la temperaturi ridicate,
în pofida urgiei
de afară.
De unde,
de neunde, o fată venită
de la Petroșani,
mi-a adus cinci
garoafe roz, învelite
în celofan. Mi-era și
frică să le-ating,
de teamă să
nu se dizolve,
să nu dispară
în aburii zilei,
așa cum dispar
visele frumoase în
aburii dimineții.
Eram trei
cupluri programate să se căsătorească
în acea zi și, dintre
toate, doar eu
aveam flori în
brațe. Am intrat
primii și, pe
când pășeam bucuroasă
în biroul stării
civile, am auzit,
clar și răspicat,
cum un apropiat
al perechii cu
numărul doi, spunea:
-
Uite
la asta, are
flori, de unde
le-o fi luat?
Fier roșu,
nu alta, așa
mi-au trecut cuvintele
astea prin inimă. La
ieșire, pe când
cealaltă mireasă era
gata să pășească,
la rândul ei,
în birou, am
prins-o de mânecă
și i-am întins
florile mele. S-a
oprit, s-a uitat
la ele și apoi m-a
îmbrățișat. Noi am
plecat, ei au
rămas. Dar nedumerirea
ei, transformată, într-o
clipită, într-o fericire
de nedescris, n-am
uitat-o niciodată.
După ce
părinții mei au
ieșit la pensie,
și-au vândut apartamentul
din orășelul nostru
de la poalele
Retezatului și au
cumpărat o căsuță
în satul natal
al mamei, în
Oltenia însorită și
prăfuită pe care ea a
iubit-o atât de
mult.
Grădinița de
flori din față a răsărit
peste noapte. Înflorea
din primăvară până-n
primăvară, parcă, plină
de toate neamurile
de flori, pe
care le cumpărase,
le primise, le
furase, le cerșise
și pentru care
implorase sau schimbase
te miri ce,
numai să-i iasă
floarea dorită. Dar
ce n-avea, Doamne,
ce n-avea... adusese
din Valea Jiului
până și un
afin și un
zmeur, cu rădăcină
cu tot și
le plantase în
colțul ei de rai. Când
se terminau căpșunii
de rodit, se
înnegrea afina dulce
și se rumenea
zmeura zemoasă... când
se ofileau zambilele,
se ridicau, semețe,
lalele galbene și
roșii, când liliacul
se întrecea în
miros spre soare,
crinii albi își
deschideau potirele regale.
Iar trandafirii ... se băteau pentru
supremație cu crizantemele
zdrențuite și cu
tufănelele amețitor de
parfumate, până hăt,
aproape de prima
zăpadă.
Nu era
nimeni pe toată
ulița care să
meargă la biserică,
la nuntă, la
școală, la priveghi,
oriunde, fără să
aibă un buchet
de flori de
la mama. Mama
împărțea florile așa
cum împărțea zâmbetele
și rețetele ei
fabuloase de tort
și cozonac fetelor
dornice de experimentat.
 |
| Grădină cu flori |
Ori de
câte venea la
noi în vizită,
primul lucru pe
care-l căutau ochii
mei, erau florile.
Ori de câte
ori mergeam noi
la ea, la
țară, ne umplea
portbagajul cu de
toate, de, ca
mama, dar primul
lucru pe care-l
băgam în mașină,
erau florile. Și
fiindcă erau multe,
foarte multe, întotdeauna
le-am împărțit cu
drag prietenelor mele. Se
lumina
biroul, se duceau
pe pustii stresul
și oboseala, cu
o ulcică de
pământ, adusă tot
de la mama,
evident, plină ochi
cu cârciumărese colorate,
sau cu lăcrămioare
delicate, sau narcise – nvolburate.
Și a plecat mama.
S-a dus să
doarmă, un pic,
în deal, lângă
părinții ei.
A rămas
tata să aibă
grijă de grădiniță.
Ia drumul cimitirului
tot la două
zile odată, că
e bătrân și
el și nu mai poate
urca dealul în
fiecare zi. Și
duce cu el
flori multe, multe,
de nu mai
este niciun alt
mormânt mai împodobit
decât al mamei.
Și iarna, când
grădinița doarme, cumpără
flori de la
oraș și i
le duce. Are
el un prieten,
patronul magazinului de
la șosea, nu
departe de casa
noastră, care are
calculator conectat la
internet și care
l-a învățat să
comande buchete de
flori de la florărie
online.
A învățat
tata să butoneze
și să caute
cele mai frumoase
aranjamente florale, pe
care le comandă
și pe care
i le duce
apoi, mândru, mamei.
Mă credeți
dacă vă spun
că el m-a scos din
încurcătură când trebuia
să mergem la
o nuntă în
alt oraș, departe,
și eram disperată
că nu știam
cum să rezolv
cu florile?
-
Lasă
că te rezolvă
tata, fata mea,
nu dispera: uite,
acușica mă duc
și intru pe un atelier de
design floral, Olla.ro, care mi-a
plăcut mie foarte
mult și până
ajungi tu la
nuntă, florile sunt
acolo deja.
Primăvara trecută,
la firma noastră
s-a angajat o
fată nouă. Tânără,
frumoasă ca un
înger și cu
ochi mai triști
decât văzusem vreodată
în viața mea. Nu vorbea,
nu zâmbea, răspundea
întotdeauna politicos și
nu te refuza
niciodată, indiferent ce grozăvie ai
fi rugat-o să-ți
aducă. Se zvonea
că-și pierduse de
curând frățiorul, victimă
a unui accident
de circulație. Se
oprea doar, câteodată,
și se uita
la florile de
pe biroul meu. Într-o
dimineață, însă, a
intrat pe ușă
roșie la față.
La întrebările mute
din ochii noștri,
a început să plângă:
-
Am
văzut, ieri, pe
cineva cu bujori
în mână. Azi -
dimineață m-am dus
să cumpăr și
eu și n-am
mai găsit. Aș
fi vrut să
trec pe la
cimitir...
Din păcate
pentru noi, momentele
marilor dureri trec
aproape neobservate. N-am
dat cine știe
ce importanță momentului,
mi-a părut rău de ea
și atât. Lasă
că duce ea
alte flori, sau
găsește altă dată
bujori, că de-abia
de-acum le începe
sezonul. Seara, pe
când vorbeam cu
tata, i-am povestit
așa, într-o doară, de
fata cea nouă
și de supărarea
ei.
După vreo
două zile de
la întâmplarea cu
pricina, pe la
amiază, ușa biroului
se deschide încet.
Întâi, am simțit
mirosul. Apoi, am
recunoscut găleata roșie,
din plastic, cu
marginea un pic
strâmbă.
Venise tata, cu flori. Adică... toată grădina!
Venise cu trenul, din Oltenia, purtând în brațe o găleată plină de bujori și lămâiță. În tot biroul mirosea a dor de mama, a ulița de la Bălănești, a bujori – îmbujorați în umbra gardului de uluci verzi. Și a lămâiță. Multă...
- Nu vă deranjez, nu? Am adus cadouri florale, pentru domnițe supărate, a zis tata, așa cum îmi zicea mie ori de câte ori mă aflam bosumflată, suferind nespus din te miri ce toană sau dragoste neîmpărtășită la vremea adolescenței. N-or fi ele de la florărie din București, dar bujori în obrăjori tot vă aduc!
Și, pentru prima oară de când o cunoșteam, ochii colegei noastre s-au întors la viață.
A luat un bujor din găleată și l-a mirosit.
- Parcă picură speranță din frunzele astea magice, a reușit ea să îngaime.
Cum să nu, că doar venise tata! Cu flori ...
Articol scris pentru proba nr. 10 din cadrul competiției SuperBlog 2016!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu