Fericit cel care învață la tinerețe și aplică la batrânețe.
Sincer, habar n-am unde am citit sau am auzit așa ceva, dar mi-a plăcut tare și am reținut.
Povestea mea nu
e nouă, am mai scris-o
și am tot spus-o tuturor
apropiaților mei care nu au
reușit să se
eschiveze și are
rădăcini antice, ăhăăă, încă de
pe vremea când
eram o elevă de
liceu teribilă, răsfățată și extrem de
emancipată.
În mintea mea intoxicată
de personajele tuturor
romanelor și poeziilor care îmi
picaseră sub ochi,
femeia perfectă era
intangibilă, elegantă și mândră posesoare
a unui vocabular
deosebit de ales.
Așa că, în plină eră
a goanei după
blugi originali, achiziționați
pe sub mână
de la bișnițari,
eu umblam în
rochii de supraelastic,
fuste vaporoase și
bluze cu flori
naturale la rever
și vorbeam de
parcă abia atunci mă
coborâsem din gramatica
de-a patra.
Adolescenții
de atunci, ca și cei de
acum, desigur, de
cele mai multe ori
ignorau mulțumesc-ul sau
bună ziua, considerându-le desuete
și nedemne de
atenție, înlocuindu-le cu
expresii din curentul
literar la modă al cartierului din
care proveneau. Bineînțeles
că eu făceam
uz de ele,
cu o figură de faraon
în exil și
gesturi elevate care, în mod surprinzător, nu
m-au exclus, totuși,
din grupul la
care eram afiliată.
Povestea mea se
poate încadra, cu
brio chiar, în
categoria experiențe dezvoltare personală, că tot au
apărut, fix ca ciupercile
după ploaie, tot
felul de cursuri, sesiuni, cluburi,
antrenori de conștientizare și
dezvoltare a talentelor și
abilităților personale. Toate
în scopul îmbunătățirii calității
vieții. Recunosc, mi-a
îmbunătățit. M-a învățat
să nu mai mint, să nu mai
spun niciodată da când
sigur este nu și nici viceversa.
După cum
spuneam, eram elevă prin
clasa a unsprezecea într-un
internat de fete, situat
chiar lângă parcul
central al orașului, ale
cărui alei nu mai
prezentau niciun
secret pentru noi și pentru
băieții de la
celelalte licee din
oraș. De ceva vreme,
apăruse în peisaj un
băiat de vreo douăzecișitrei de ani,
subțirel, înalt, blond și cu ochii
albaștri, precedat de o faimă – magnet
pentru toate gâsculițele
liceene care bântuiam pe acolo. Făcuse
vreo doi ani de pușcărie, nu se
știa de ce, dar imaginația noastră
țesea deja scene de bătălii apocaliptice
pentru inima unei fete de vârsta
noastră. Și suspinam toate în taină după el și
ne temeam toate foarte tare de consecințele
unei vorbe la ceas de seară cu
respectivul.
Adică, inima da, da, conștiința
ba, ba!
Pusese el
ochii pe o colegă mai mare, din
a douăsprezecea, super
sănătoasă și super înzestrată
de la natură
la capitolul trup și
suflet, dar nevricoasă
tare ( vorba lui Caragiale)
la capitolul minte.
Tremura și fugea
așa de ostentativ de
el, că până
și boboacele de-a noua
o considerau extraterestră. Și
cum eram celebră
pentru vorbele alese
pe care le
purtam mereu în
buzunar, el a
hotărât să mă
numească purtătorul lui
de cuvânt.
Azi
o vorbă, mâine alta, până când el s-a plictisit de
Cyrano de Bergerac și m-a invitat la
film. Și m-am dus. Și la o
înghețată. Și m-am dus. Nu-i vorbă și
mie îmi era frică să ies cu el,
dar obrazul subțire cu sacrificii se
ține, nu se făcea să refuz un
băiat așa politicos. Ce-i drept, băiatul
nu a fost niciodată deplasat, mă
ținea de mână sau de umeri de
parcă eram din cristal aurit și îmi
povestea mereu despre ce făcea el la
atelierul auto de la gară, unde
lucra.
Într-o vineri, mă invită în parc, la plimbare. Da, cum să nu, mergem mâine că e sâmbătă, am spus eu, perfect conștientă că în sâmbăta cu pricina aveam bilet de tren dus întins spre casă. Și am plecat și am stat două zile cu părinții și cu prietenele mele fără să mă sinchisesc de bietul băiat.
Într-o vineri, mă invită în parc, la plimbare. Da, cum să nu, mergem mâine că e sâmbătă, am spus eu, perfect conștientă că în sâmbăta cu pricina aveam bilet de tren dus întins spre casă. Și am plecat și am stat două zile cu părinții și cu prietenele mele fără să mă sinchisesc de bietul băiat.
Luni, după
ore, mă aștepta
lângă scările internatului.
Cu trei lalele galbene în mână. Mi-am
construit imediat figura
de regalitate ofensată, convinsă că
nu a fost
nici el în parc și
venise să-și ceară scuze.
Ehee, te
pui cu neprevăzutul,
cu neștiutul? Cu
viața? Cu furnizorul
tău de experiențe?
Eu vă
zic, mai bine,
nu!
Salut, salut
și întind obrazul pentru
sărutul de rigoare.
Și ... jaaap ...
dacă eram în București,
sigur auzeam câinii din
Giurgiu, dar așa ... mi-au
țiuit urechile trei
zile dup-aia.
Mi-a trântit
florile în brațe,
mi-a arătat obrazul și
dus a fost. Până am
terminat liceul, l-am
mai întâlnit doar de vreo
două ori, pe stradă,
din întâmplare. M-a
salutat politicos și a trecut mai departe.
Niciodată, dar
niciodată nu am
mai mințit în
asemenea situații. Vorbele
mele meșteșugite m-au
ferit de complicații și
mi-au câștigat și
faima de fată
parolistă.
După cum spuneam, fericit
cel care învață
la tinerețe și
aplică la bătrânețe.
Sau, chiar, toată viața. Sincer,
habar n-am unde
am citit sau
am auzit așa
ceva, dar mi-a plăcut tare și
am
reținut. Bașca o palmă neprevăzută,
într-o după-amiază colorată
de toamnă.
Articol
scris pentru Spring
SuperBlog 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu