luni, 9 martie 2020

Povestea mea despre experiențe

  
              Fericit  cel  care  învață  la  tinerețe  și  aplică  la  batrânețe.  
              Sincer,  habar  n-am  unde  am  citit  sau  am  auzit  așa  ceva,  dar  mi-a  plăcut  tare  și  am  reținut.  

            Povestea  mea  nu  e  nouă,  am  mai  scris-o  și  am  tot  spus-o  tuturor  apropiaților  mei  care  nu  au  reușit    se  eschiveze  și  are  rădăcini  antice, ăhăăă,  încă de  pe  vremea  când  eram o  elevă  de  liceu  teribilă, răsfățată  și  extrem  de  emancipată. 
În mintea  mea  intoxicată  de  personajele  tuturor  romanelor  și  poeziilor care  îmi  picaseră  sub  ochi,  femeia  perfectă  era  intangibilă,  elegantă  și  mândră  posesoare  a  unui  vocabular  deosebit  de  ales.  Așa   că,  în  plină  eră  a  goanei  după  blugi  originali,  achiziționați  pe  sub  mână  de  la  bișnițari,  eu  umblam  în  rochii  de  supraelastic,  fuste  vaporoase  și  bluze  cu  flori  naturale  la  rever  și  vorbeam  de  parcă abia  atunci    coborâsem  din  gramatica  de-a  patra.
Adolescenții  de  atunci, ca și cei  de  acum,  desigur,  de  cele mai  multe  ori  ignorau  mulțumesc-ul  sau  bună  ziua,  considerându-le  desuete  și  nedemne  de  atenție,  înlocuindu-le  cu  expresii  din  curentul  literar  la modă  al cartierului  din  care  proveneau.  Bineînțeles    eu  făceam  uz  de  ele,  cu o figură  de  faraon  în  exil  și  gesturi  elevate  care,  în  mod  surprinzător,  nu  m-au  exclus,  totuși,  din  grupul  la  care  eram  afiliată. 
Povestea  mea  se  poate  încadra,  cu  brio  chiar,  în  categoria  experiențe dezvoltare  personală,    tot  au  apărut,  fix  ca ciupercile  după  ploaie,  tot  felul de  cursuri,  sesiuni,  cluburi,  antrenori  de  conștientizare  și  dezvoltare a  talentelor  și  abilităților  personale.  Toate  în  scopul îmbunătățirii  calității  vieții.  Recunosc,  mi-a  îmbunătățit.  M-a  învățat    nu  mai mint, să nu  mai  spun niciodată  da  când  sigur  este  nu  și  nici  viceversa.



După  cum  spuneam, eram  elevă  prin  clasa  a unsprezecea  într-un  internat  de fete,  situat  chiar  lângă  parcul  central  al orașului,  ale  cărui  alei  nu  mai  prezentau  niciun  secret  pentru  noi  și  pentru  băieții  de  la  celelalte  licee  din  oraș.   De  ceva  vreme,  apăruse  în  peisaj  un  băiat  de  vreo  douăzecișitrei  de  ani,  subțirel,  înalt,  blond  și  cu  ochii  albaștri,  precedat  de  o  faimă – magnet  pentru  toate  gâsculițele  liceene  care  bântuiam  pe  acolo.  Făcuse  vreo  doi  ani  de  pușcărie,  nu  se  știa  de  ce,  dar  imaginația  noastră  țesea  deja  scene  de  bătălii  apocaliptice  pentru  inima  unei  fete  de  vârsta  noastră.  Și  suspinam  toate  în  taină  după  el  și  ne  temeam  toate  foarte  tare  de  consecințele  unei  vorbe  la  ceas  de  seară  cu  respectivul.
Adică,  inima   da, da,  conștiința  ba, ba!
Pusese  el  ochii  pe  o  colegă  mai  mare,  din  a  douăsprezecea,  super  sănătoasă și  super  înzestrată  de  la  natură  la  capitolul   trup   și  suflet,  dar  nevricoasă  tare  ( vorba lui  Caragiale)  la  capitolul   minte.  Tremura  și  fugea  așa de  ostentativ  de  el,    până  și  boboacele de-a  noua  o  considerau  extraterestră.  Și  cum  eram  celebră  pentru  vorbele  alese  pe  care  le  purtam  mereu  în  buzunar,  el  a  hotărât      numească  purtătorul  lui  de  cuvânt. 
Azi  o  vorbă,  mâine  alta,  până  când  el  s-a  plictisit  de  Cyrano  de  Bergerac  și  m-a  invitat  la  film.  Și  m-am  dus.  Și  la  o  înghețată.  Și  m-am  dus.  Nu-i  vorbă  și  mie  îmi  era  frică  să  ies  cu  el,  dar  obrazul  subțire  cu  sacrificii  se  ține,  nu  se  făcea  să  refuz  un  băiat  așa  politicos.  Ce-i  drept,  băiatul  nu  a  fost  niciodată  deplasat,  mă  ținea  de  mână  sau  de  umeri  de  parcă  eram  din  cristal  aurit  și  îmi  povestea  mereu  despre  ce  făcea  el  la  atelierul  auto  de  la  gară,  unde  lucra.  



       Într-o  vineri,  mă  invită  în  parc,  la  plimbare.  Da,  cum  să  nu,  mergem  mâine  că  e  sâmbătă,  am  spus  eu,  perfect  conștientă  că  în  sâmbăta  cu  pricina  aveam  bilet  de  tren  dus  întins  spre  casă.  Și  am  plecat  și  am  stat  două  zile  cu  părinții  și  cu  prietenele  mele   fără  să  mă  sinchisesc  de  bietul  băiat. 
Luni,  după  ore,   aștepta   lângă  scările   internatului.  Cu  trei  lalele galbene în mână.  Mi-am  construit  imediat  figura  de  regalitate  ofensată, convinsă    nu  a  fost  nici  el  în  parc  și  venise să-și  ceară  scuze.
Ehee,  te  pui  cu  neprevăzutul,  cu  neștiutul?  Cu  viața?  Cu  furnizorul  tău  de  experiențe?  Eu    zic,  mai  bine,  nu!
Salut,  salut  și  întind  obrazul pentru  sărutul  de  rigoare.
Și ...  jaaap ...  dacă  eram în  București,  sigur  auzeam  câinii  din  Giurgiu,  dar  așa ... mi-au  țiuit  urechile  trei  zile  dup-aia.
Mi-a  trântit  florile  în  brațe,  mi-a arătat  obrazul  și  dus  a  fost.  Până  am  terminat  liceul,  l-am  mai  întâlnit  doar  de  vreo  două  ori, pe  stradă,  din  întâmplare.  M-a  salutat  politicos  și  a  trecut  mai  departe. 
Niciodată,  dar  niciodată  nu   am  mai  mințit  în  asemenea  situații.  Vorbele  mele  meșteșugite  m-au  ferit  de complicații  și  mi-au  câștigat  și  faima  de  fată  parolistă. 
După  cum  spuneam,  fericit  cel  care  învață  la  tinerețe  și  aplică  la  bătrânețe.  Sau,  chiar,  toată  viața.  Sincer,  habar  n-am  unde  am  citit  sau  am  auzit  așa  ceva,  dar  mi-a plăcut  tare  și  am  reținut.  Bașca  o  palmă  neprevăzută,  într-o  după-amiază  colorată  de  toamnă.


Articol scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu