De ziua mamei

                          Copilul   meu  din  clasa  a  patra  mi-a  adus,  azi,  o  felicitare  făcută  de   el  la  şcoală.  O  floare  roşie,  îndoită  la  mijloc,  cu  spaţiu  alb  pentru  scris  o  urare.  Şi  o  diplomă.  Pentru  cea  mai  bună  mămică. Şi  când  l-am  strâns  în  braţe  şi  l-am  sărutat  pe  obraz,  l-am  întrebat  dacă  el  chiar  crede  ce  a  scris  acolo.  S-a  înroşit,  s-a  şters  pe  furiş  (crede  el)  de  urmele  sărutului  meu  ( e  băiat  mare,  de,  nu  se  mai  face  chestia  cu  pupatul )  şi  a  dat  din  cap.  Adică,  da,  crede.  Şi  a  plecat  în  camera  lui,  uşurat  peste  poate  că  a  scăpat.

                        Şorţuleţul  meu  de  şcolăriţă  nu  a  stat  niciodată  drept,  cu  bretelele  aşezate  cuminţi  pe  umăr  şi  cu  fundiţa  frumos  înnodată  la  spate.  În  sertarul  plin  cu  poze  din  vitrina  veche  a  mamei,  îmi  zâmbeşte  strâmb   singura  fetiţă  cu  uniforma  mai  lungă  într-o  parte,  cu  guleraşul  desfăcut  şi  fără  panglicuţă.  Şi  fără  codiţe.  Părul  meu  a  fost  întotdeauna  prea  lins  şi  fundiţele  se  încăpăţânau  să  alunece  şi  să  se  împrăştie  la  orice  adiere,  aşa  că  le  smulgeam  dintr-o  mişcare  şi  le  îndesam  în  penar.  Tot timpul  aveau  buline  albastre  de  cerneală.

                        Făceam  şi  noi  felicitări  în  clasă,  dar  îmi  ieşeau  exact  după  chipul  şi  asemănarea  mea,  lălâi  şi  ciufulite  de  parcă  ieşiseră  de  la  dărăcit,  nu  din  mână  de  copil.  În  schimb,  nimeni,  niciun  coleg  de  clasă  sau  de  şcoală,  din  clasele  paralele,  nu  avea  o  compunere  de  Ziua  mamei  mai  frumoasă  decât  a  mea.

                        Mi-era  drag  să  scriu  cuvinte  pompoase,  să-mi  imaginez  fel  de  fel  de  scenarii  cu  mame  eroine  care-şi  salvează  copiii  cu  preţul  vieţii,  făceam  versuri  despre  blândeţea,  frumuseţea  şi  înţelepciunea  mamei  mele.  Şi  mai  drag  îmi  era  când  învăţătoarea,  Elena  o  chema,  mă  punea  în  fiecare  an  să-mi  citesc  compunerea  în  faţa  clasei.  Era  momentul  meu  de  glorie,  momentul  meu  de  măreţie,  pe  care  aveam  grijă  să-l  povestesc  mamei  în  cele  mai  mici  amănunte,  seara,  acasă.  Şi 

mi-era  drag  şi  eram  mândră  de  mine  când  îi  vedeam  ochii  strălucind  printre  lacrimi  de  bucurie.  Copil  nătâng...

                        Aş  scrie  şi  acum... aş  scrie  ca  un  copil  de  clasa  a  IV-a  -  „mămica  mea  dragă...”  aş  scrie  ca  un  romancier  îndelung  experimentat,  aş  desena  cuvintele  în  tablouri  colorate  şi  emoţionante...  

... dacă  aş  mai  avea  pentru  cine...

                     În  ultimii  ani  o  sunam  dimineaţa  şi-i  uram  un  La  mulţi  ani  grăbit,  bucuroasă  când  reuşeam  să  o  sun  eu  prima,  pentru  că  de  cele  mai  multe  ori  mi-o  lua  înainte.  Mă  simţeam  iar  în  faţa  clasei,  aplaudată  şi  invidiată,  iubită  şi  fericită. 

                        Durerea  se  stratifică  în  adâncul  sufletului  şi  pare  amorţită  şi  liniştită.  Apele  liniştite  sunt,  însă,  cele  mai  adânci.  O  vorbă,  un  parfum,  un  copil,  o  mână   întinsă   de - o   mamă  şi  gata,  nu  mai  dorm,  nu  mai  visez,  nu  mai  vorbesc...  plâng.

                        În  ziua  asta  frumoasă  ca  mamele  noastre,  cumpăraţi  o  floare  şi  o  felicitare.  Nu  contează  de  care,  oricare.  

                           Scrieţi  doar  „sărut  mâna,  mamă”. 

             Îi  va  lumina  restul  vieţii  mai  puternic  decât  un  far  în  nopţi  furtunoase.