miercuri, 18 octombrie 2017

rază de soare-aș vrea să fiu ...

          Toamna  asta  știe  că  o  iubesc  și  mă  alintă  cu  zilele  ei  calde,  așa  cum  se  alintă  strugurii  brumării,  doldora  de  must  dulce,  înainte  de  a  ajunge  în  coșurile  codanelor. 
            Toamna asta  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.
            Toamna  asta  intră  toată  deodată  pe  fereastra  biroului  meu,  târându-și  trena  lungă  prin  fiecare  colț.  Acum  stau.  Am  pus  prea  mult  tuș  în  ștampilă  și  aștept  să  se  împrăștie,  cald,  pe  toată  suprafața.  Privirea  mea  se  joacă  ascunselea  cu  toamna,  o  caută,  o  pândește  și  o  prinde  de  poale,  ca  un  copil  fericit  cu  jucăria  preferată. 


            E  liniște  acum.  După  întreaga   vâlvătaie  a  dimineților,  când  toată  lumea  aleargă,  scrie,  are  ceva  de  semnat,  de  ștampilat,  de  comentat,  liniștea  de  acum  pare  ireală.  Se  aude  calculatorul  bâzâind  încet,  iar  imprimanta  clipocește  strâmb,  cu  un  colț   de  hârtie  rupt  în  tăviță.
            Biata  de  ea,  ștampila.  E  obosită,  ca  furnica  din  abecedarul  copilăriei  mele, iar  acum    doarme  pe  birou,  legănată  de  căldura  tușului  care  o  acoperă   încet,  ca  un  voal  de  mireasă.

            Da,  chiar,  ce  ne-am  face  fără  ea,  fără  ștampilă?  Cum  ar  fi  o  zi  la  birou  fără  țăcănitul  ei,  cum  ar  fi  actele  neștampilate,  ce  impact  și  ce  însemnătate  ar  mai  avea  ele?    Un  lucru  atât  de  mic,  cu  o  importanță  atât   de  mare.  Uite,  chiar  acum  mă  gândeam  la  toamnă  și  ce  hazliu  ar  fi  să  o  prind  și  să-i  pun  o  ștampilă  pe  umărul  gol.  O  ștampilă  cu  gutui,  cu  prune  și  cu  nuci  încăpățânate,  care  nu-și  lasă  miezul  la  vedere  așa  de  ușor.  Mi-o  și  imaginez  supărată,  bombănind  în  timp  ce  încearcă  s-o  șteargă. 



            Când  eram  copii,  curățam  un  cartof  crud,  îl  tăiam  în  două  și  scobeam  în  miezul  alb-galben  orice  ne  pricepeam:  floricele,  iepurași  care  semănau  mai  mult  a  dinozauri,  căței  cu  trup  de  balon  dezumflat,  sau  scriam  ceva   amuzant  cu  vârful  unui  cui.  Decupam  surplusul  de  pe  conturul  desenelor  sau  literelor,  înmuiam  bine  în  cerneală  și  puneam  repede  pe  hârtie.  Ieșeau  tot  felul  de  arătări  ciudate,  dar  noi  ne  bucuram  și  ne  simțeam  victorioși  dacă  ștampila  noastră  lăsa  o  urmă  mai  descifrabilă  decât  a  celorlalți. 

            Pentru  copiii  mei  am  cumpărat  ștampile  cu  tot  felul  de  imagini,  colorate,  cu  tuș  special  pentru  ele. Și  coli  albe  de  hârtie,  să  le  aplice  în  voie.   Săptămâni  întregi  am  avut  pereții  acoperiți  de  ștampile:  roșii  cele  făcute  de  fată,  verzi  cele  făcute  de  băiat.  Am  fost  supărată  și  le-am  tot  acoperit  cu  câte  ceva,  până  au  crescut  ei  mai  mari  și  am  reușit  să  zugrăvim  tot  apartamentul. 
            Dar  dacă  intram  și  eu  în  jocul  lor  și,  în  loc  să  mă  supăr,  făceam  motive  florale  sau  geometrice  cu  ștampilele  pe  pereți?  Făceam  borduri,  chenare,  făceam  tot  felul  de  modele  și  tipare,  grupate  pe  centrele  lor  de  interes.  Camera  lor,  sunt  convinsă,  ar  fi  arătat  infinit  mai  veselă  și  mai  trăznită  decât  cu  orice  alt  ornament  aș  fi  aplicat.  Uite,  nu  sunt  sigură  că  pe  atunci exista  posibilitatea  de  personalizaredar  chiar  și  așa  ar  fi  fost  nemaipomenit.  Dă-i, Doamne,  nebunului,  mintea  cea  de  pe  urmă  ...

              Când  nu  era  mai  mare  de  trei  ani,  îl  întrebam  pe  băiețelul  meu:
-           Vrei  să  fii  iubirea  vieții  mele?
Tăcea,   se  juca  mai  departe.  Îl  întrebam  iar:
-           Horia,  vrei  să  fii  iubirea  vieții  mele?
           Abia  după  a  treia  încercare  își  ridica  privirea  spre  mine,  ofta  lung  și  spunea:
-           Biiiiine,  fiiie,  sunt!  și  se  întorcea  solemn  la  piesele  lui  de  lego.
Atunci,  în  momentele  acelea,  aș  fi  vrut  să  am  o  ștampilă,  o  inimioară  moale,  pe  care  să  scrie  :  sunt  iubirea  lui  mami  și  pe  care  să  o  aplic  repede  pe  mânuțele  lui,  înainte  de  a  se  răzgândi.  Sau  pe  fruntea  lui,  sau  pe  obrăjorii  mânjiți  cu  miere  de  dimineață,  în  timp  ce  biata  felie   de  pâine  se  usucă,  singură  și  tristă, după  ușă. 

Gata,  pot  folosi  ștampila.  Îmi  pare  rău  să-i  stric  somnul  și  să-i  tulbur  visele,  dar  am  un  morman  cât  casa  de  hârtii  care-și  așteaptă  rândul.  Chiar,  oare  ce  visează  ștampilele?  Care  ar  fi  dorințele  lor  secrete?  Ce-ar  răspunde  o  ștampilă  atunci  când  ar  fi  întrebată:  ce-ai  vrea  tu  să  fii? 

Rază  de  soare  aș  vrea  să  fiu, 
o  frunză  liberă-n  vânt,
sau,  poate,  luna  cu  al  său  argint...

să  bântui  lumea-n  lung  și-n  lat
s-ascult  cum  marea  pe-nserat
își  cântă  dorul  legănat
și  să  sărut  tot  ce  mi-e  drag.

Și-aș  vrea  în  urmă-mi  să  rămână  scris
Că  viața  toată  am  cuprins
În  simpla  semnătur-a  mea,
Cu  dragoste,  ștampila  ta!

Ptiu,  am  luat-o  razna!  Mă  opresc  din  ștampilat  și  mă  uit  mai  atentă.  Este  o  ștampilă  obișnuită,  de  fapt  o  datieră ,  pe  care  scrie  simplu  Colop.   Știam  că  cei  de  la  Colop  sunt  lideri  pe  piața  de  distribuție  a  ștampilelor,  dar    chiar  una  care  să  vorbească...
Și,  culmea,  că  avea  și  dreptate.  O  poți  folosi  la  orice,  peste  tot,  nu  numai  pe  documente,  pe  ambajale,  pe  tricouri,  pe  lemn,  pe  metal,   pe  plastic.  Cuprinde  tot,  personalizează  și  marchează.
Mi-aș  dori  una  în  poșetă,  micuță,  fermecată,  care  să  mă  aline  în  momentele  mai  puțin  bune  ale  zilei:  pentru  fiecare  vorbă  nedreaptă  pe  care  am  încasat-o,  ștampila  mea  minune  să  se  aplice  la  încheietura  mâinii,  chiar  pe  locul  acela  de  unde  parfumul  preferat  îmi  trimite  valuri  de  încurajare  și  să  rămână  scris,  cu  litere  albastre  ca  cerul  senin  al  unei  dimineți   de  mai:  mergi  mai  departe!  poți  să  faci  mai  mult  și  mai  bine!  curaj! 

Toamna  asta  știe  că  o  iubesc  și  mă  alintă  cu  povești  vrăjite,  așa,  ca  bunica,  la  gura  sobei,  în  timp  ce,  pe  marginea  cuptorului,  gutuia  galbenă  se  rumenea  încet.  Prima  mea  gutuie  coaptă  pe  sobă!

sursa  foto: Unica 



Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!