Toamna asta
știe că o
iubesc și mă
alintă cu zilele
ei calde, așa
cum se alintă
strugurii brumării, doldora
de must dulce,
înainte de a
ajunge în coșurile
codanelor.
Toamna asta miroase cel mai
bine: a copt, a gata, a roșu și albastru, și a
galben, și a verde, pentru că le
are pe toate: și mare, și soare,
și ploaie, și vânt și, mai presus
de toate, toamna are amintiri de vară
și promisiuni de sărbători de iarnă.
Toamna asta
intră toată deodată
pe fereastra biroului
meu, târându-și trena
lungă prin fiecare
colț. Acum stau.
Am pus prea
mult tuș în ștampilă și
aștept să se
împrăștie, cald, pe
toată suprafața. Privirea
mea se joacă
ascunselea cu toamna,
o caută, o
pândește și o
prinde de poale,
ca un copil
fericit cu jucăria
preferată.
E liniște
acum. După întreaga
vâlvătaie a dimineților,
când toată lumea
aleargă, scrie, are
ceva de semnat,
de ștampilat, de
comentat, liniștea de
acum pare ireală.
Se aude calculatorul
bâzâind încet, iar
imprimanta clipocește strâmb,
cu un colț
de hârtie rupt
în tăviță.
Biata de
ea, ștampila. E
obosită, ca furnica
din abecedarul copilăriei
mele, iar acum doarme
pe birou, legănată
de căldura tușului
care o acoperă
încet, ca un
voal de mireasă.
Da, chiar,
ce ne-am face
fără ea, fără
ștampilă? Cum ar
fi o zi
la birou fără
țăcănitul ei, cum
ar fi actele
neștampilate, ce impact
și ce însemnătate
ar mai avea
ele? Un lucru
atât de mic,
cu o importanță
atât de mare.
Uite, chiar acum
mă gândeam la
toamnă și ce
hazliu ar fi
să o prind
și să-i pun
o ștampilă pe umărul
gol. O ștampilă
cu gutui, cu
prune și cu
nuci încăpățânate, care
nu-și lasă miezul
la vedere așa
de ușor. Mi-o
și imaginez supărată,
bombănind în timp
ce încearcă s-o
șteargă.
Când eram
copii, curățam un
cartof crud, îl
tăiam în două
și scobeam în
miezul alb-galben orice
ne pricepeam: floricele,
iepurași care semănau
mai mult a
dinozauri, căței cu
trup de balon
dezumflat, sau scriam
ceva amuzant cu
vârful unui cui.
Decupam surplusul de
pe conturul desenelor
sau literelor, înmuiam
bine în cerneală
și puneam repede
pe hârtie. Ieșeau
tot felul de
arătări ciudate, dar
noi ne bucuram
și ne simțeam
victorioși dacă ștampila
noastră lăsa o
urmă mai descifrabilă
decât a celorlalți.
Pentru copiii
mei am cumpărat
ștampile cu tot
felul de imagini,
colorate, cu tuș
special pentru ele. Și
coli albe de
hârtie, să le
aplice în voie. Săptămâni
întregi am avut
pereții acoperiți de
ștampile: roșii cele
făcute de fată,
verzi cele făcute
de băiat. Am
fost supărată și
le-am tot acoperit
cu câte ceva,
până au crescut
ei mai mari
și am reușit
să zugrăvim tot
apartamentul.
Dar dacă
intram și eu
în jocul lor
și, în loc să mă
supăr, făceam motive
florale sau geometrice
cu ștampilele pe
pereți? Făceam borduri,
chenare, făceam tot
felul de modele
și tipare, grupate
pe centrele lor
de interes. Camera
lor, sunt convinsă,
ar fi arătat
infinit mai veselă
și mai trăznită
decât cu orice
alt ornament aș
fi aplicat. Uite,
nu sunt sigură
că pe atunci exista posibilitatea
de personalizare, dar
chiar și așa
ar fi fost
nemaipomenit. Dă-i, Doamne, nebunului,
mintea cea de
pe urmă ...
Când nu era mai
mare de trei
ani, îl întrebam
pe băiețelul meu:
-
Vrei
să fii iubirea
vieții mele?
Tăcea,
se juca mai
departe. Îl întrebam
iar:
-
Horia,
vrei să fii
iubirea vieții mele?
Abia
după a treia încercare își
ridica privirea spre
mine, ofta lung și spunea:
-
Biiiiine,
fiiie, sunt! și
se întorcea solemn
la piesele lui
de lego.
Atunci, în momentele
acelea, aș fi
vrut să am
o ștampilă, o
inimioară moale, pe
care să scrie
: sunt iubirea lui
mami și pe
care să o aplic repede
pe mânuțele lui,
înainte de a
se răzgândi. Sau
pe fruntea lui,
sau pe obrăjorii
mânjiți cu miere
de dimineață, în timp ce
biata felie de
pâine se usucă,
singură și tristă, după
ușă.
Gata, pot folosi
ștampila. Îmi pare
rău să-i stric
somnul și să-i
tulbur visele, dar
am un morman
cât casa de
hârtii care-și așteaptă
rândul. Chiar, oare
ce visează ștampilele?
Care ar fi
dorințele lor secrete?
Ce-ar răspunde o
ștampilă atunci când
ar fi întrebată:
ce-ai vrea tu
să fii?
Rază
de soare aș
vrea să fiu,
o
frunză liberă-n vânt,
sau,
poate, luna cu
al său argint...
să bântui lumea-n
lung și-n lat
s-ascult
cum marea pe-nserat
își
cântă dorul legănat
și
să sărut tot
ce mi-e drag.
Și-aș
vrea în urmă-mi
să rămână scris
Că viața
toată am cuprins
În simpla
semnătur-a mea,
Cu dragoste,
ștampila ta!
Ptiu, am luat-o
razna! Mă opresc
din ștampilat și
mă uit mai
atentă. Este o
ștampilă obișnuită, de
fapt o datieră , pe
care scrie simplu
Colop. Știam
că cei de
la Colop sunt
lideri pe piața
de distribuție a ștampilelor, dar chiar una care
să vorbească...
Și, culmea, că
avea și dreptate.
O poți folosi
la orice, peste
tot, nu numai
pe documente, pe
ambajale, pe tricouri,
pe lemn, pe
metal, pe plastic.
Cuprinde tot, personalizează și
marchează.
Mi-aș dori una
în poșetă, micuță,
fermecată, care să
mă aline în
momentele mai puțin
bune ale zilei:
pentru fiecare vorbă
nedreaptă pe care
am încasat-o, ștampila
mea minune să
se aplice la
încheietura mâinii, chiar
pe locul acela
de unde parfumul
preferat îmi trimite
valuri de încurajare
și să rămână
scris, cu litere
albastre ca cerul
senin al unei
dimineți de mai: mergi
mai departe! poți să
faci mai mult
și mai bine!
curaj!
Toamna asta
știe că o
iubesc și mă
alintă cu povești
vrăjite, așa, ca
bunica, la gura sobei,
în timp ce,
pe marginea cuptorului,
gutuia galbenă se
rumenea încet. Prima
mea gutuie coaptă
pe sobă!
 |
| sursa foto: Unica |
Articol scris pentru SuperBlog 2017!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu