Adevăratul șef în familie

          

         

         

           Mmmm ...  ce dimineață  splendidă!  Miroase a  drum  întins,  a călătorie  de  plăcere pe  drumuri  de munte,  pe  sub  brazi  încotoșmănați  în  zăpadă  pufoasă  și pe  lângă  izvoare  cristaline,  gătite  cu  podoabe  de  țurțuri  strălucitori.

            Mmmm ...  mă simt  foaaarte  bine,  aseară  m-au  dus  la  spălătorie,  apropos,  au  ăia  de  acolo  un  detergent  de-mi  sclipește  caroseria  de  parcă  sunt  meșterită  din  piatră semiprețioasă și mai  multe  nu,  zău  așa.  Ca  să  nu  mai  spun  că  m-am și  înnoit  cu  un  set  de  covorașe  auto,  cică  din  elastomer  termoplastic.  L-am  auzit  pe  el,  stăpânul,  povestindu-i  soției,  aseară.  Și, culmea,  ea  nici  nu  a făcut  bot  și  nici  nu  și-a  dat  ochii  peste  cap,  așa  cum  face  de obicei  când  el  cheltuie  banii  cu mine.  Am  văzut-o când  a  coborât,  la  ușa  garajului,  era   veselă  și  nerăbdătoare  să  plece  în  week-end.  Aproape  la  fel  de  veselă  ca  mine,  acum. 

            Ufff,  nu  se  mai  deschide odată  ușa  garajului,  că imediat  scot  flăcări  pe  nări,  ca  un  bidiviu  hrănit   numai  cu  jar.  Ce  vă  uitați  așa?  Ce,  credeați  că  eu  nu  știu  povești, că  sunt  doar o  bucată  de  tablă  neînsuflețită?  Nțțț,  vă înșelați  total,  dragii  mei!

            A,  uite  că  vin!  Așa ... bagajele  sus, copiii  în  spate,  hm,  mă  cam  disperă  băieții  ăștia  poznași,  că  nu  prea  stau  locului, deși, în  mare  parte,  lor  le  datorez  covorașele.  Au  bordură  înaltă  și  nu  permit  scurgerea  lichidelor  și  a  murdăriei.  Ordinea  și  curățenia  pe  primul  loc!  Uite,  ea  și-a  pus  deja  centura  de  siguranță,  iar  el ...  ce  te tot  învârți  frate,  în  jurul  meu,  de  parcă  nu  m-ai  mai  văzut  niciodată?  Sus  și  la  drum,  nu  mai  aștepta  atât!  Pa, pa,  am plecat,  să  ne  vedem  cu  bine! 

            Nici  foame  și  nici  sete  nu  îmi  este,  că  mi-am făcut  plinul  aseară,  când  am  venit  de  la  spălătorie.  Roțile  scrâșnesc  pe  asfalt,  de,  am  cauciucuri  noi,  de  iarnă,  că doar  mergem  la  munte  și  nu  se  poate  oricum.  Îmi  place  la  nebunie  să  mă  avânt,  să  merg  și  să  tot  merg  cât  văd  cu  ochii  și cât  mă ține  benzina.  Mai  fac  cu  ochiul,  din  când  în  când,  la  vreo  Skoda  mai gingașă  la  culoare  și  la  an  de  fabricație  și  mă  mai  înfoi  la  vreun  pintenat  care  se  crede  stăpânul  șoselei,  fără  să  știe  cu  cine  are  de-a  face. 

Cum,  adică,  cine  sunt  eu?  Sunt Ford  Kuga, ați  înțeles?  Soția  stăpânului  zice că  eu  sunt  adevăratul  șef  în  familie, că  nu trebuie  decât să  tușesc  puțin  și  el  sare  de  parcă  s-ar  clătina   întreaga  lume.  E  drept,  mi-a  cam  dat  tot  ce  am  avut  nevoie,  dar  nici  eu  nu  am  abuzat  până  acum,  să  fim  cinstiți  până  la  capăt. 

sursa  foto:  Pinterest.ro

Mda,  uite,  începe  să  ningă.  Până  acum, șoselele  au fost  curate,  zăpada  a  stat  cuminte  pe  margine,  acolo  unde  îi  este  locul,  dar  fulgii  ăștia  răzleți  nu  prevestesc  nimic  bun.  Mergem  mai  departe,  că  trebuie  să  ajungem  la  destinație.  Nu  mă  las  eu  cu  una, cu  două  și  nu  mă  sperii  doar  din  atât.

Păi,  dacă  aș  avea  timp să stăm la  un  taifas, într-o  parcare  fițoasă,  lângă un  hotel  super  mișto,  v-aș  putea  povesti  niște  întâmplări  de  ați  rămâne  în  pană  definitivă  de  cauciuc  timp  de   o săptămână!  Zău așa,  parol!

Uite  una  repede,  la  rece,  ca  să  nu  mai  ziceți  că mă  laud:  după  cum  spuneam,   e  plăcerea  lui  să  mă  doteze  cu  te  miri  ce,  chiar  dacă  eu  nu  am  cerut.  Așa a  făcut  și  iarna  trecută,  când  mi-a  montat  o  drăcie  care  m-a  cam  zguduit  un  pic  pe  la  motor.  Un  scut  de  motor Ford,  pentru  binele  și  siguranța mea.  Ce  drăcie  o  mai  fi  și  asta,  m-am  gândit,  dar  n-am  comentat și  nici  nu  am  dat  rateuri  de  nemulțumire.  

Și,  într-o  după  amiază,  destul  de  târziu,  a  fost  chemat  de  urgență  pe  șantierul  din  afara  orașului.  E  inginer,  am  uitat  să  vă  zic,  se  stricase  nu  știu  ce  și  aveau  neapărat  nevoie  de  prezența lui.  Plouase toată  ziua,  dar  de  vreo  jumătate  de oră  începuse  să  fulguiască.  Știți cum  este  cu  prima  zăpadă,  nici așternută  de-a  binelea,  ca  să  se  poată  bătători,  nici  topită de  tot,  ca  să  nu  mai  constituie  un pericol.  Cum  este  mai  rău,  dar  trebuia  să ajungă  la  șantier  și  nu  erau  decât  vreo  douăzeci  de  kilometri,  așa  că,  dă-i  bice,  băiete  și  la  drum!

La  ieșirea  din  oraș,  în pantă,  într-un  cartier  în  care  predominau  casele  și  grădinile,  iar  drumul  se  îngustase  simțitor,  mergeam  încet, cu  precauție,  că  derdelușul  este  bun  doar pentru  sanie,  nu  și  pentru  automobil.  Ei, bine,  nu  toți gândesc la  fel!

Din  spatele  nostru  venea  tare  un   temerar  nesăbuit.  Stăpânul  meu  a  tras  pe  dreapta,  fără  frână,  rulând  ușor  chiar  pe  marginea drumului, încercând  să-i  facă  loc cât  mai  mult.  Și  se  apropia,  se  apropia  și,  dintr-o  dată,  a  virat  brusc,   în  ceva  ce  a  vrut  să  semene  a  depășire,  dar  mi-a  agățat  partea  stângă  și  m-a  împins  sanie  direct  în  spatele  celui  din  fața  noastră.  
        Apoi ...  buuum,  treosc  ...  a intrat  pe  contrasens  și  s-a  oprit  în  portiera  unui  automobil  care  circula  regulamentar  din  partea  opusă.

Panică,  țipete   din  curțile  oamenilor,  mulțime  îmbulzindu-se  către  noi,  un șofer  tânăr,  amețit  de lovitură  și  aproape  neștiind  ce  se  întâmplase, un  altul  cu  picioarele  lovite... ce  mai,  circ  adevărat.

Recunosc,  m-am  speriat! Ce-oi  fi  pățit,  Doamne,  ce  pagube  am,  cum  mă  duc  eu  acasă?  Uite,  așa  bine,  că  scutul  ăla  despre  care  nu  știam  nimic  și-a  făcut  treaba,  iar  motorul  meu  torcea  liniștit,  ca  motanul  vărgat  al  vecinilor  de  peste  drum,  care  se strecoară  noaptea  în  garajul  meu  și  se  cuibărește  lângă  roata  din  față. 

Poliție,  declarații,  fiole,  tot  tacâmul!  N-am  mai  ajuns  la  șantier,  se întunecase  prea  tare,  iar  muncitorii  erau,  deja,  pe  la  casele  lor,  așa  că  am pornit  și  noi  spre  casa  noastră,  bucuroși  că  suntem  întregi. 

Ei, ce vă  spuneam  eu?  Tot  povestind,  a trecut  mai  repede  timpul  și,  în  câteva  minute,  voi  parca  în  fața  cabanei.  Încă  un  drum  încheiat  cu  bine,  mulțumesc lui  Dumnezeu!  Noapte  bună,  dragilor,  drum  bun  în  continuare!

Articol scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020!

           

           

Mie îmi place primăvara!

            Iarna  aceasta  a fost  cam  defectă. Nu  tu  nămeți,  nu  tu  viscol  turbat,  nu  tu  ger  să  crape  pietrele.  Nimic.  Liniște  și  pace.

            Mă  gândesc  că  tare  bine  ar  fi  dacă  primăvara,  măcar  primăvara,  s-ar  ține  de  cuvânt. Nu  de  alta,  dar  a  mai  căzut  ea la  pace  cu  iarna  și  a  mai  permis  câte  o ninsoare  ici -  colo, cât  de  mică,  prin  aprilie.

            Mie  îmi  place  toamna.

            Pentru  că  are  struguri  și  gutui,  pentru  că  se  joacă  de-a  pictatul  de-a  valma  și  peste  tot,  pentru  că  e  indecentă  și-i  place  să  dezbrace  copacii  ca  pe  bărbații  ăia  cu  pătrățele  din  paginile  revistelor  pentru  adulți,  pentru  că  face  felinare  din  dovleac  pentru  fetițe  și  băieți,  pentru  că  ea,  toamna,  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu,  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.

foto  din  arhiva  personală

              

              Mie  îmi  place  primăvara.

            Pentru  că  din  alb  se  face  verde,  pentru  că  soarele  mângâie,  nu  arde,  pentru  găteala  de  zile  mari  a  cireșilor  și  a  zarzărilor,  pentru  parfumul  liliacului  și  al  lăcrămioarelor  de  pădure,  pentru  mormăitul  ursului  ieșit  din  hibernare  și  zborul  recunoscător  spre  casă  al  păsărilor  călătoare.  Pentru  pajiștile  cu  petice  de  iarbă  uscată  și  viorele  zglobii,  pentru  fete  gureșe  și  săltărețe  pe  trotuare,  pentru  dragoste  nouă  și  atingeri  de  mâini  tremurânde.

            Au  fost  vremuri  în  care  le  salutam  pe  amândouă,  pe  toamnă  și  pe  primăvară,  cu  chiote  și  căciuli  aruncate  în  aer.  Au  fost  vremuri  în  care  băteam  poteci,  adunam  toporași,  căutam  castane  țepoase  și  mă  simțeam  ca  la  început  de  lume  și  de  viață.

            Și  timpul  trece,  iar  eu  mă   reorientez  spre  altfel  de  renaștere.  Că,  de,  se  adună  anii,  iar  femeia  de  acum  nu  mai  poate  sălta  ca  fetișcana  de  atunci.

            

              Tot  un  fel  de  renaștere  este  și  când iei  lecții  de  la  copilul  tău,  care  se uită  superior  în  direcția  ta,  pentru  că,  uite  dandana,  te-ai  așezat  în  fața  calculatorului.  Pardon,  a  laptopului.  Să ne  înțelegem!  Laptopul  ăla  vechi,  pe  care  el  aproape l-a  aruncat,  din motive  de  neconcordanță  cu  noul  lui  smartphone.  Oricum, la  cât  m-a costat  smartul  ăla,  mă  așteptam să  facă,  măcar,  cartofi  prăjiți.

            La  noi  în  casă  s-a  instituit  o  nouă  regulă:  duminica  e pentru  mine.  Muzică  și  maraton  de  seriale  polițiste.  E  zona  mea  de  refugiu,  este  relaxarea  binemeritată  după  o  săptămână  în  care  ei  sunt  mereu  pe  primul loc.

            Un  neajuns,  totuși:  oricât m-aș  plânge  eu  că  mă doare  spatele,  nu  mă  lasă să  beneficiez  de  scaunul  lui  și  pace. Astea sunt scaune  speciale,  zice  el,  scaune  gaming pentru  profesioniști  pasionați,  nu  pentru  amatori  de  duminică,  așa  cum  ești  tu.

            

             Așa  că  iau  laptopul cu  mine  în  pat,  pun  cana  de  cafea  sub  pat,  exact  la  nivelul la  care  ajung  cu  mâna  fără  să  mă  aplec foarte  tare  și  trai  pe  vătrai,  nineacă,  ore  în șir,  duminica  după-amiaza.

            Totuși, nu  m-am  putut  obișnui  fără  mouse.   Și  dacă tot  l-am  comandat,  cu  luminițe  albastre,  evident,   l-am  luat  la  pachet  cu  un  mousepad   și  un  cooling  pad.   Sincer,  de  existența  ultimului  dintre  ele  habar  n-aveam.  Și  nici  nu  i-am  văzut  necesitatea,  până  când   adolescentul  din  dotare  nu  m-a  amenințat  cu  supraîncălzirea  și  deteriorarea  ireversibilă  a  laptopului.  Și,  atunci, adio  Top  one  hundred  și  seriale  polițiste.

            Vă  propun  un  exercițiu  de  imaginație:  vine,  vine  primăvara!  Ferestre  larg  deschise,  aer  curat  și  înmiresmat,  o  cameră  cu un  adolescent,  din  care  răzbat  fluvii  năprasnice  de  note  rock, o  cameră  cu un  pat  imens,  în  care   eu  mă  chinui  să  pricep  vreun  cuvânt  sau  vreo  notă  din  melodiile  absolut  normale pe  care  aș vrea  să  le  ascult  și  un living  cu  o  canapea,  în  care,  singurul  om  cu  capul  pe  umeri  din  casă,  adică  omul  meu, citește.

-                       Am  să-mi  cumpăr boxe  și  eu, dacă  tu  nu  dai  muzica mai  încet,  ameninț eu, încrâncenată.  Și  eu  am  dreptul  să  ascult,  nu  numai  tu.  Uite,  am  și  găsit,  na.  Boxe  Spacer, cu  butoane pentru  volum  și  design  care  se  potrivește  fix  pe  noptiera  mea.  Să  te  văd  atunci,  care  pe  care.

-                      Oameni  buni,  vă  rog  frumos.  Decât  să  vă războiți  de să se audă  până  în  capătul  celălalt  al  hărții,  mai  bine  concentrați-vă  pe  accesorii  smartphone  și  accesorii  PC,  poate – poate  descoperiți,  amândoi,  căștile.  Să  fim  realiști,  oameni  buni, că  ne  evacuează vecinii,  acum,  în  prag  de primăvară.

Cum  spuneam, om  cu  capul  pe  umeri,  nu  cu  el  adânc  vârât  în  tehnologie. 

Mie  îmi place  primăvara. 

Pentru  că  este  anotimpul renașterii  la  viață,  pentru  că, acum, în  societatea  de  azi,  viață  înseamnă  tehnologie,  iar  tehnologia  înseamnă  că  atât  cât  trăiești,  trebuie  să  înveți.

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020!