Dihanie pocită, tot o să-ți venim noi de hac, să fii sigur de asta!

Nu  mi-am  dat  seama  decât  mai  târziu  că  ceva  nu  era  în  regulă.  La  prima  vedere,  totul  era  absolut  normal.  Pașii  mi  se  imprimau  în  praful  drumului  la  fel  ca pe  ulița  bunicii,  în  sătucul  ăla  uitat  de  oameni  și  de  Dumnezeu,  care  mi-a  desenat  întreg  destinul,  umbra  mi  se  așternea,  pieziș,  la  picioare,  iar  vânticelul  sprințar  de  august  îmi  împletea  șuvițe  în  păr,  exact  așa  cum  făcuseră  și  degetelele  lui  Victor,  cu  doar  câteva  ore  înainte.

              Doar  când,  din  întâmplare,  m-am  uitat  înapoi,  am  văzut că  urmele  mele  dispăruseră,  iar  praful  se  așternuse  intact,  de  parcă  nimeni  nu  mai  trecuse  pe  acolo  de  sute  de  ani,  iar  ceea  ce  eu  considerasem  o  joacă  nevinovată  a  vântului  prin  părul  meu,  se  dovedi  a  fi  modalitatea  de  a-mi  culege  gândurile  din   minte  și  de  a  le  afișa,  ca  pe  un  ecran  gigantic,  la  marginea  potecii   pe  care  mă  aflam.  Propoziție  cu  propoziție,  cuvânt  cu  cuvânt,  chiar  și  virgulele...

              Din  clipa  în  care  am  întors  capul,  am  rămas,  parcă,   agățată  în  timp  și  spațiu,  fără  să  mai  pot  înainta,  fără  să  mă  pot  întoarce,  incapabilă  să  stau  jos  sau  să  mă  întind  și  să – mi  durez,  cumva,  vreun  adăpost.

              De-acum,  doar  Hodur  mai  putea  să  vină   și  să  mă  scoată  de  aici.  Și  doar  ce  ne  avertizase,  și  pe  mine,  și  pe  Victor,  să  nu  cumva  să  trecem  Dincolo  de  orizont,  că  nimeni  de  pe  lumea  asta  nu  ne-ar  mai  fi  putut  ajuta.  Mai  mult, ne  avertizase  pe  noi  toți,  ultimii  supraviețuitori  din  Ținuturile  Verzi,  despre  pericolele  la  care  ne  expunem  dacă  depășim  limitele.  Cei  din  Rezistență,  au  făcut  chiar  și  un  film  -  Beyond  Skyline  -  un  thriller  ca  în  vremurile  despre  care  nu  mai  îndrăzneam  să  ne  amintim,  despre  un  detectiv  angajat  pe  viață  și  pe  moarte  în  lupta  împotriva  creaturilor  extraterestre  care  ne  exilaseră  aici  și  ne  pândeau,  omniprezente,  sancționând  fiecare  pas  în  afara  liniei. 

     Creaturi  de  coșmar,  sosite  din  cine  știe  ce  colțuri  blestemate  ale  galaxiei  și  stabilite  aici,  pe  Pământ,  cu  forța,  măturându-ne  și  ștergându-ne  pe  noi,  oamenii,  din  univers. 

Nu  mai  apuc  să-l  văd,  mi-a  trecut  repede  prin  minte,  că  data  de  lansare  este  abia  pe  3  noiembrie  2017  și  nici  pe  Frank  Grillo,    actorul  meu  preferat,  care  întruchipa  eroul  principal,  nu-l  voi  mai  vedea  vreodată.

Nu  eram  singură,  știam  asta  cu  certitudine.  Nu  se  vedea  nimic,  dar  fiecare  celulă  din  corpul  meu  striga  cu disperare  că  acolo,  undeva,  lângă  mine,  mult  prea  aproape,  era  CEVA.  Și  fiecare  simț  mi  se  ascuțise,  aproape  dureros,  înregistrând  prezența  ostilă.

Ce  să  fac?  Ce  aș  putea  face  eu  singură,  o  femeie  obișnuită,  care,  în  zilele  cele  mai  bune  din  viața  ei,  preda  literatura  la  școala  din  cartier  și  se  bucura  de  primele  frunze  îngălbenite  din  parc,  mai  ceva  decât  elevii  ei?  Cum  aș  putea  eu  să  opun  rezistență  în  fața  unui  inamic  puternic,  dotat  cu  tehnologie  mult  superioară  față  de  ceea  ce  văzusem  și  mânuisem  noi,  în  palidele  noastre  lecții  de  autoapărare? 

Iar  gândurile  mele  se  așterneau,  cu  litere  fosforescente,  pe  marginea  drumului  suspendat  în  neant,  înconjurat  de  nimic  și  de  întuneric,  străpuns  doar  de  luminițele  literelor.  Numele  lui  Victor  și  al  lui  Hodur  se  desprindeau,  se  ridicau  din   propoziție  și  pluteau  deasupra,  amestecându-se.  Am  știut  atunci    că-i  vor  căuta  și  că-i  vor  găsi,  așa  că  am  respins  îngrozită   ideea  care  mi-a  străfulgerat,  doar  o  clipă,  mintea,  ca  nu  cumva  să  se  imprime  și  ea  pe  ecranul  uriaș  în  care  se  transformase  tot  mediul  înconjurător.

În  mâna  stângă,  țineam  un  băț.  Îl  culesesem  mai  devreme,  pe  când  credeam  că  sunt,  încă,  pe  poteca  de  la  marginea  luminișului  vecin  cu  adăposturile  noastre.  Aproape  fără  să  respir,  l-am  ridicat  deasupra  capului, l-am  înfipt  în  față  și  am  tras  cu  putere,  într-o  încercare  nefirească  de  a  sfâșia  un  dușman  nevăzut.  I-am  simțit  ochii  arzându-mă,  i-am  auzit  mugetul  sălbatic  și,  înainte  de  a  apuca  să  se  dezmeticească,  am  sărit  înapoi  ca  un  iepure  speriat  și  am  luat-o  la fugă. 

Nu  se  așteptase  să  opun  rezistență.  Eram  o  pradă  sigură  și  își  prelungise  pânda,  bucurându-se  aproape  ca  un  copil.  Iar  eu  știam  că  am  reușit  să  scap,  pentru  că  picioarele  mi  se  mișcau  în  voie,  respiram  și  îmi  auzeam  respirația  gâfâită,  iar  umbra  corpului  meu  se  întindea,  din  nou,  lângă  mine,  ca  un  prieten  drag  și  de  nedespărțit.

Trebuia  să  fug,  atât  știam  acum,  să  ajung  la  Hodur  și  la  oamenii  lui,  să  sper  că  și  Victor  era  cu  ei  și  să-i  avertizez.  Îi  pusesem  în  pericol  doar  prin  simplul  fapt  că  mă  gândisem  la  ei.  M-am  oprit  brusc.  Oare  chiar  scăpasem,  sau  era  doar  o  cursă  nebună,  prin  care  ei  mă  urmăreau  pentru  a  ajunge  la  ascunzătoare  și  pentru  a-i  prinde  pe  oamenii  cei  mai  dragi  mie?

  Și  frica  din  mine  s-a  topit  dintr-o  dată,  ca  și  cum  niciodată  n-ar  fi  fost.     
M-am  întors  încet,  mi-am  îndreptat  trupul  și  mi-am  ridicat  pumnul,  amenințător,  în  sus:

-          Dihanie  pocită,  tot  o  să-ți  venim  noi  de  hac,  să  fii  sigur  de  asta!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017,  proba  cu  nr.  14.