Floare de Bujor
își netezi poalele
rochiei. Trupul ei
delicat părea și
mai fragil în
fotoliul mult prea
mare și, stingherită,
își aranja mereu
cutele rochiei. Eolan
o mângîie ușor
pe mână. Stătea
drept, ca un
școlar timid, pe
scaun, lângă fotoliul
ei și, din
când în când,
se apleca, o mângâia ba
pe mână, ba
pe frunte, ba
pe părul negru,
negru ca smoala
și apoi își relua poziția
rigidă. Parcă era o păpușă
de lemn cu
arc, la care
îi răsucești cheița,
se învârtește de
două-trei ori și
apoi rămâne la
fel de țeapănă
ca ciotul din
care fusese cioplită.
De partea
cealaltă a mesei,
lângă mine, Generalul
părea mai relaxat.
Își mai răsucea
și el mustața,
din când în
când și zâmbea
când Eolan se
apleca spre fată.
Muream de
curiozitate să le
aflu povestea. Mă
pomenisem cu ei,
așa, pe nepusă-masă,
la crăpatul zorilor:
au bătut încet
la ușă și
au intrat cuminți,
pe rând - întâi
Generalul, apoi Floare
de Bujor și
Eolan, ultimul.
Nu mai
avusesem niciodată musafiri
din China. Ce
să spun? Cum
să spun? Cu
ce să-i omenesc,
că doar erau
prima oară în
casa mea și
așa-i tradiția, pui
omului dinainte bucate
și băutură, că
o fi flămând
și însetat, mai
ales de la
așa drum lung,
nu?
Vocea Generalului
zdrăngăni paharele din
minibarul de deasupra
chiuvetei:
-
Știi
de ce am
venit la tine,
nu?
Și dacă aș
fi știut, tot n-aș
fi fost în
stare să scot
un cuvânt. Mi se
uscase gâtul de
emoție, iar limba
mi se umflase
așa de tare,
că simțeam cum
mă sufoc puțin
câte puțin. Sau
așa mi se
părea.
-
Mda ...
m-am gândit eu.
Să-ți spunem noi,
atunci. Eu sunt
Generalul, după cum
bine ți-ai dat
seama. Ea este
Floare de Bujor,
iar el, bravul
Eolan. Suntem aici
pentru că ne-ai
chemat.
-
Ci..ci...cine, eu?
abia am reușit
să îngaim.
Generalul a arătat
cu degetul spre
coșul meu de gunoi: un
colț de la
cutia de mâncare chinezească din
ajun, se ițea, turtit și obraznic.
-
Mai
locuiește cineva cu
tine? tună el.
Am negat, scuturându-mi
capul așa de
tare, încât aproape
că mi se
blocase gâtul într-o
parte.
-
Ai
comandat aseară, de
la Wu Xing, douăsprezece cutii
cu mâncare pentru
prietenii tăi și
n-au venit. Niciunul.
Este adevărat? Este!
Atunci, cum poți
face Share and
Play de una
singură???
Am fost sigură,
sigură că voi
avea nevoie de
lecții temeinice pentru
a reuși să-mi
închid gura și
s-o păstrez așa.
-
Dacă
le
pui pe toate
pe masă, împreună
cu cele patru
perechi de bețișoare,
ne jucăm noi
cu tine și
îți spunem și
povestea noastră.
În graba mare,
am răsturnat scaunul
pe care stăteam,
am salvat în
ultima clipă de
la o moarte
sigură vaza de
pe frigider și
m-am împiedicat de
colțul covorului.
Peste obrajii de
porțelan ai Florii
de Bujor se
rătăcise o boare
de roșeață și
un zâmbet abia ascuns.
În timp ce
vorbea, mâinile Generalului
se mișcau amețitor,
așezând cutiile goale
după un algoritm
doar de el
știut.
-
Departe,
departe, într-un sat
micuț din cea
mai frumoasă țară,
pe malul sfânt
al Fluviului Galben,
trăia un senior.
Bogat, foarte bogat,
dar rău și
neîndurător.
Pe fața de
masă cu margarete
din bucătăria mea,
răsări o mustață
aprigă, urmată de doi ochi
oblici, exact cât
două bețișoare.
 |
| sursa foto: |
-
Seniorul avea
un fiu. Curajos,
cinstit, bun și frumos ca
floarea de lotus,
iar mâna Generalului
mătură chipul cel
rău și desenă,
din cutiile răsucite,
o floare albă.
Eolan se ridică
în picioare și
se înclină ceremonios
în fața mea.
-
Într-o
zi de primăvară
crudă, când cireșii
se porneau a
înmuguri, porni feciorul
cu alaiul său,
la o plimbare
prin ținutul stăpânit
de tatăl său. Și ajunse,
într-un fapt de
seară, într-un sat
sărac și depărtat
de miezul lumii.
L-au primit sătenii
cu mare drag,
așternându-i la picioare
tot avutul lor
sărman. Doar că,
ascunsă după ușa
unei colibe, Floare
de Bujor strălucea
asemeni unei zeițe.
Iar bravul Eolan
se îndrăgosti pe
loc, fără putință
de scăpare din
ghearele iubirii.
Floare de Bujor
ridică spre mine
cei mai limpezi
ochi pe care-i
văzusem până atunci.
Și cei mai
îndrăgostiți.
-
Mânia seniorului
nu a cunoscut
limite. Au pierit
de mâna lui
toți cei care-l
urmaseră pe fiul
lui și, dacă
nu m-aș fi
împotrivit cu strășnicie,
poate că ar
fi pierit și
el. Blestem aspru
a aruncat asupra
noastră: să nu
ne găsim liniștea,
să colindăm până
la sfârșitul lumii,
fără să ne
statornicim niciunde. Dar,
Floare de Bujor
avea un ajutor
nesperat: bunica ei,
cea mai mare
și mai minunată
vrăjitoare din întreaga
țară.
Nu pot
să dezleg blestemul
din ură, dar îl
pot îmblânzi. Fie, veți rătăci,
dar veți împărtăși
iubire, înțelegere și
respect, oriunde v-ar
purta pașii. Să
ai grijă de
copiii mei, Generale,
să-i păzești de
cele rele și
necunoscute!
Iar cutiile întruchipară
soarele, două flori
roșii și două
inimi înlănțuite. Conduse
de mâna pricepută
a Generalului, bețișoarele
se aliniară într-un
mesaj pe care
nu-l puteam citi,
dar pe care l-am înțeles
imediat.
Floare de Bujor
se aplecă spre
masă, amestecă toate
cutiile ca pe
niște cărți de
joc și, cât
ai clipi, pe
masă apăru o
inimă mare, iar
în centrul ei,
un castel.
-
Da,
da, știu, aproape
că am sărit
eu de pe
scaun. Casa voastră,
palatul vostru, este
în inima voastră,
în iubirea nemăsurată
pe care o
simțiți unul pentru
celălalt.
Eolan se înclină
în fața Generalului,
iar cutiile se
așezară, parcă singure:
o sabie mare
și un scut
sub care se ascundeau două
chipuri.
-
Generalul, ăsta
este Generalul, m-am
trezit eu țipând.
El vă
apără, ca un
scut!
Toți trei se
uitau acum la
mine și așteptau.
Este rândul meu,
m-am gândit, dar,
dacă o fac,
ce se întâmplă
cu ei? Pleacă?
Dispar? Se topesc
în zări necunoscute
și reci, urmându-și
soarta?
-
Nu-ți
fie teamă, vorbi, pentru
prima dată, Floare
de Bujor. Urmează-ți
inima și va
fi bine!
Afară, toamna tăcea.
Nu ploua. Nu
cădea nicio frunză,
nu fâlfâia nicio
aripă de pasăre
întârziată în drumul
spre țările calde.
În așteptarea asta
înfrigurată, și timpul
încremenise.
Iar cutiile se
așezau singure, mânate
de cine știe
ce resort tainic,
fermecat, la fel
ca povestea fermecată
a misterioșilor mei
musafiri: un drum
curat, mărginit de
flori de bujor
roșu, cu doi
copii ținându-se de
mână și un
înger păzitor în
fața lor. Mai
rămăsese o cutie.
Am desfăcut-o încet,
cu evlavie și am iscat
o mantie moale,
cu falduri bogate,
pe care am așternut-o peste
toate, învelindu-i și ocrotindu-i, spre binemeritată și netulburată odihnă.
Am visat, oare? Când am adormit? Unde
și cât?
Pe masă, cutiile
goale erau aliniate
frumos, cu bețișoarele
rânduite ca străjerii
în fața unei
cetăți. Iar peste
cutii, o foaie
de hârtie cu
un mesaj scris
cu necunoscutele, pentru
mine, caractere chinezești.
Pe verso, însă,
am putut citi:
NU UITA: prietenii tăi trebuie doar să facă
o comandă în grup
la mâncare WU XING (prin aplicație, online sau
telefonic), să își aleagă apoi una dintre cele 4 provocări, să construiască
provocarea aleasă folosind cutiile WU XING, să-i facă o fotografie
„constructiei” WU XING, și să se înscrie în concurs. Pot câștiga marele
premiu un smartphone
Huawei P10 Lite.
Până atunci, SHARE&PLAY cu
bine, dragă prietenă
de peste timp!
Articol scris pentru SuperBlog 2017!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu