Amenajări, culori și franciză

            Încă  n-a  venit  primăvara  de  tot  în   orășelul  nostru.  Sus,  pe munte,  pete  albe  de  zăpadă  trimit  adieri  înghețate  spre  oraș.

              Mai  durează  un  pic  până  vine,  cu  adevărat,  căldura  prin  părțile  noastre.

            Nu-i  bai,  mai  am  timp  de  studiu.  Și  de  planuri.  Pentru  că  ceea  ce  îmi  flutură  mie  prin  cap  are  nevoie  de  studiu  și  de  cercetare.  Primul  pas,  acela  al  descoperirii  motivației,  a  fost  făcut,  deja,  cu  ceva  timp  în  urmă.

            Nici  nu  era  prea  greu,  odată  ce  m-am  hotărât  că  orice  lucru  bine  făcut  este  cel  făcut  chiar  de  mâna  ta. 

            Am lucrat  ani  de  zile  într-o  clădire  de  birouri  care,  pe  dinafară,  mai  ales  dimineața,  cu  toate  luminile  aprinse,  arăta  ca  un  hotel  de  lux,  într-o  stațiune  montană.

            Pe  dinafară,  pentru  că,  odată  pășit  pragul  de  la  intrare,  perspectiva  ți  se  schimba  radical.  Multe  încăperi  înghesuite,  compartimentate  aiurea,  fără  lumină  naturală  sau,  dacă  beneficiau  de  ferestre  mari,  nu  le  puteai  exploata  la  maxim  din  diferite  motive.

            Dar,  de  departe,  tragedia  cea  mai  mare  era  la  baie.  Pentru  o  persoană  de  ”calibrul”  meu,  intrarea  și  ieșirea  din  baie  constituia  un  adevărat  tur  de  forță:  mai  mult  într-o  dungă,  decât  în  poziție  normală.

            Dintotdeauna  am  fost  pasionată  de  amenajările  interioare.  Mi-au  plăcut  culorile  și  am  învățat  să  le  combin  pentru  un  efect  desăvârșit.  Mi-a  plăcut  mobilierul  cu  linii  zvelte,  largi,  care  respiră  în  ritmul  celui  ce-l  folosește  și  care-ți  oferă  spațiu  și  oportunitate.

            Așa  că  hotărârea  a  fost  ușor  de  luat:  de  ce  să  fiu  eu  un  angajat  cu  mari  probleme  în  ceea  ce  privește  deplasarea  dintr-un  loc  în  altul  într-o  clădire  aiurea  proiectată  și  amenajată,  când  aș  putea  să  fiu  eu  un  antreprenor,  care  să  ofere  clienților  un  birou  modern,  luminos,  cald  și  primitor,  la  care  să  te  întorci  cu  drag  și  cu  spor,  în  fiecare  dimineață?

            Mai  greu  cu partea  practică:  franciză  sau  start – up?  Am apelat  la  un  prieten,  profesor  de  economie  la  liceul  din  orășelul  nostru  și  am  luat-o  pe  îndelete:

            De  ce  franciză?

            Pentru  că  vine  la  pachet  cu  rețeta  de  business  și  know  how,  precum  și  asistență  pe  parcursul  desfășurării  activității.  Și  pentru  că  franciza  Hansen  Ergonomic  Studio  oferă  produse  variate:  mobilier  de  interior  și  exterior,  corpuri  de  iluminat, jaluzele,  dar  și  servicii  de  planificare  spațiu,  design,  relocare,  training  și  prezentare  sisteme  ergonomice. 

            Și  pentru  că  îmi  oferă  posibilitatea  de  a  face  ceea  ce-mi  place  pe  o  perioadă  mare  de  timp.

           

            În  zone  slab  dezvoltate  din  punct  de  vedere  industrial,  așa  cum  este  zona  în  care  locuiesc,  sunt  multe  spații  goale,  care  se  pot  închiria  pe  sume  destul  de  mici,  în  comparație  cu  sumele  plătite  pentru  aceleași  spații,  aflate  în  orașele  mari.  Și,  da,    există  și  firme  care  sunt  dispuse  să-și  desfășoare  activitatea  aici,  dacă  sunt  create  condițiile  corespunzătoare.  Deci,  oportunități  de  afaceri  există!

            Cum  am  ajuns  la  Hansen  Economic  Studio?

     Simplu,  am  căutat  idei  de  afaceri,  apoi  francize  de  succes  și  mi-am  ales  domeniul.  Restul  vine  la  pachet  cu  Ghidul  investitorului  și  consultanță  oferită  gratuit  francizaților. 

            La  parterul  blocului  de  peste  drum,  a funcționat  o  sală  de  gimnastică.  Antrenorul  a  închiriat  altă  sală,  tot  la  noi  în  oraș,   pe  malul  Jiului,  cu  o  priveliște  superbă.  Așa  că,  imediat  ce  semnez   contractul  de  franciză,  mă  pot apuca  de  lucru. 

            Birourile  vor  fi  perfecte,  deja  avem  schițele  și  am  ales  și  mobilierul  și  obiectele  de  decor. 

            Sediul  beneficiază  de  o  panoramă  splendidă  asupra  Valomirului,  cu  stâncile  lui  colțuroase,  învinse  ici-colo  de  poienițe  verzi,  iar  fiecare  angajat  va  avea  propria  bucățică  de  rai,  birourile  fiind  orientate  spre  ferestrele  mari,  scăldate  de  soare mai  tot  timpul  zilei. 

            Și,  dacă  iese  prima  dată,  cu  siguranță  că  va  fi  bine  și  pe  mai  departe.

            Deja  am  pus  ochii  pe  spațiul  vis-a-vis  de  clădirea  Poștei,  cu  vedere  spre  drumul  forestier  spre  Bilugu,   iar  firma  care  își  va  desfășura  activitatea  aici  este  nerăbdătoare  să  începem. 

            

Articol  scris  pentru  proba  nr.  5  din  competiția  Spring  SuperBlog  2017!

English for all

            Mie,  una,  mi-a  plăcut  la  şcoală. Cel  mai  mult  și  cel  mai  mult,  în  liceu. 

De  chiulit,  nu  zic  nu,  am  chiulit  şi  eu,  dar  numai  de  la  orele  de  lucru  manual  şi  educaţie  fizică.  Pentru  chiulul  de  la  sport,  îmi  dau  pumni  în  barbă  şi  acum,  la  vârsta  de  ...  dar,  mă  rog,  asta  e  altă  poveste.

                Am  avut  şi  norocul  să  dau  peste  profesori  cu  totul  şi  cu  totul  deosebiţi,  iar  doi  dintre  ei,  profesorul  de  română  şi  cel  de  latină,  în  special, m-au  influenţat  în  toate  modurile  posibile,  ştiute  şi  neştiute,  în  care  se  putea  face  acest  lucru.  Şi  dacă  pui  la  socoteală  şi  faptul  că  proful  de  latină  fusese  unul  dintre  studenţii  apreciaţi  de  George  Călinescu,  atunci  lucrurile  capătă,  parcă,  şi  mai  multă  consistenţă.

banchetul  de  la  finalul  clasei  a  XII-a

                Limbile  străine  studiate,  pe  atunci,  erau,  invariabil,  rusa,  franceza  şi,  destul  de  rar,  germana.  Pentru  limba  engleză -  un  profesor,  maxim  doi  pe  oraş.  Dacă  erai  la  şcoala  potrivită,  cu  profesorul  propriu  în  dotare,  puteai  să  juri  că  ţi-a  pus  Dumnezeu  mâna  în   cap.  Dacă  nu,  ori  învăţai  engleza  singur,  ori  te  mâncau  meditaţiile  la  engleză,  cu  condiţia,  esenţială,  de  fapt,  să  găseşti  un  profesor  disponibil.

                Eu  n-am  făcut  parte  dintre  norocoşi.  

              Engleza  ştiută  de  mine  se  limita  la  câteva  formule  de  salut,  vreo  două  de  prezentare,  de  numărat  până  la  o  sută,  precum  şi  nemuritoarele   cuvinte  I  love  you,  desenate  pe  fundalul  unei  inimi  sângerând  de  moarte  în  filele  oracolelor.  

            Ba  nu,  mint,  eram,  cumva,  superioară  colegilor  de  clasă,  pentru  că  am  fost  prima  care  a  folosit  expresia  don’t  go!  I’ll  be  back  soon!  spre  uimirea  maximă  a  colegilor  şi  fala  mea  eternă.  Omisesem  în  mod  special  continuarea  with  another  cartoon,  ca  să  nu  se  prindă  ei  de  preţioasa  mea  sursă  de  informare,  adică  genericul  de  la  Woody,  woodpecker  show,  de  care  beneficiam  nelimitat  faţă  de  programul  strict  de  la  TV,  din  cauză  de  unchi  preferat,   şofer  de  TIR,  care  mă  cadorisise  cu  un  casetofon  care  mai  şi  înregistra,  spre  nemăsurata  mea  bucurie. 

                Olimpică  la  română,  mă  trezesc  în  clasa  a  XI-a  în  toiul  unui  scandal  de  proporţii,  iscat  de o  greşeală  minoră  a  comisiei  de  corectare  a  lucrărilor.  În  prima  fază,  clasată  pe  primul  loc  pe  judeţ,  îmi  ascuţeam  deja  bombeurile  pentru  faza  naţională,  ce  urma  să  se  ţină,  undeva,  în  capătul  celălalt  al  ţării.

La  vreo  câteva  zile  de  la  concurs,  explodează  ştirea:  că  nu  eu  merg  la  naţională,  ci  o  altă  fată  de  la  alt  liceu.  Eu  apăream  pe  locul  al  doilea,  la  olimpiada  de ...  engleză,  iar  la  română,  nexam,  nimic,  nici  măcar  nu  figuram  prezentă.

                La  început  nu  am  dat  importanţă,  am  crezut  că  este  o  glumă.  

              Dar,  când  dirigintele  nostru,  profesorul  de  română,  a  dat  buzna  în  clasă  înconjurat  de  fulgere,  ca  Jupiter,  hotărât  să  mă  transforme  în  pulbere  şi  scrum,  am  amuţit.  

                Cele  două  olimpiade  se  desfăşuraseră  în  acelaşi  loc  şi  în  aceeaşi  zi  şi,  până  să  apuc  eu  să  deschid  gura,  am  fost  acuzată  că  am  greşit  sala  şi  m-am  prezentat  la  engleză  şi  nu  la  română.  Şi  că,  dacă  am  fost  atât  de   zăbăucă  să  fac  asta,  foarte  bine,  am primit  ce-am  meritat,  adică  locul  al  doilea,  să  stau  acasă  şi  să  nu  mă  duc  la  nicio  naţională,  never  -  ever,  să  deschid  ochii  şi  urechile  mai  bine  altădată.

                Degeaba  miorlăiam  eu  tov.  diriginte,  jur  că  la  română  am  fost,  că  subiectele  erau  scrise  pe  tablă,  nu  aveam  cum  să  greşesc,  că  tabelele  venite  de  la  Inspectorat  erau  tabu,  nu  încăpea  discuţie.

                Om  cu  scaun  la  cap,  proful  a  rămas,  însă,  pe  gânduri,  la  replica  mea  disperat - genială:

-                       Da’  de  unde  mama  dracului ( jur  cu  mâna  pe  roșu  că  așa  am  zis)  să  iau  eu  premiul  doi,  tov.  diriginte,  dacă  eu  nici  nu  fac  cursuri  de  engleză?  Ce,  avem  noi  profesor  la  liceu  şi  nu  ştiam?

S-a  apucat  omul  de  anchetă  şi  până  la  urmă  s-a  lămurit  totul:  aveam  amândouă  acelaşi  nume  de  familie,  la  mine  terminat  cu  i  şi  la  ea  cu  e,  acelaşi  prenume:  Camelia  la  ea,  Camelia – Maria  la  mine,  aproape  acelaşi  liceu  -  Industrial  nr.  4  la  ea  şi  Industrial  nr.  6  la  mine.  Curat -  murdar,  ce  mai  ...

De-atunci,  însă,  engleza  și  cu  mine  am  rămas  incompatibile  și  biologic,  și  chimic,  și  semantic,  și  lexical.

Societatea  de  azi  cere  și  tu  trebuie  să  te  conformezi. Limba  engleză  este  atotputernică,  omniprezentă  și  omniscientă.  Pe  orice  fel  de  aparat  pui  mâna  acum,  întâi  trebuie  să  înțelegi  ce  scrie  în  engleză  pe  prima  pagină  a  meniului  și  abia  apoi  să-l  setezi  în  română.  

Și  eu  ce  să  fac?  Să mă  duc  la  liceu,  să  o  iau  de  la  capăt?  Sau  la  meditații?  

Păi,  când?  Că  astea  douăzecișipatru  de  ore  ale  zilei  de  azi  nu  mai  sunt  ca  alea  douăzecișipatru de  ore  ale  zilei  de  atunci,  ăhăăă,  să  fim  noi  sănătoși  ...  în  plus,  pleci  varză  de  la  muncă  și  acasă  te  fac   ăilalți   tocăniță!

-                       Iar  ai  rămas  în  urmă,  mami,  râde  fiu-meu.  Hai  că  te  fac  eu  cultă  și  știutoare  de  engleză!  De  ce  crezi  tu  că  s-a  inventat  internetul?  De  engleză online  ai  auzit?

Și  uite  așa  am  aflat  eu  de  o  platformă  profesională  de  elearning,  pentru  învățarea  limbii  engleze  de  acasă  și,  culmea,  cu  un  profesor  pe  lângă  tine. 

Am  dat  deja  o  raită  pe  acolo  și  ce  să  vezi?  Trai  pe  vătrai,  nene,  în  particoler:  vocabular,  gramatică,  exerciții,  toate  la  botu’  calului,  de  la  mine  din  sufragerie.

Păi ... nu  mă  duceam  eu  la  națională  și  la  engleză,  dacă  mă  nășteam  acuma  și  nu  atunci?!

Articol  scris  pentru  proba  cu   nr.  4  Spring  SuperBlog  2017!

Afilia mamii după sobă

                 Bunica  și-a  trăit  toată  viața  în  satul  din  Oltenia  de   la  marginea  Coteniței,  pădure  magică,  populată  de  zâne  și  pitici,  de   zmei  fioroși  și  Feți – Frumoși  puternici  și  curajoși.

            Am  crezut-o  întotdeauna.  Poveștile  ei,  fără  pereche  în  trei  sate  peste  dealurile  Viișoarei  de  Olt,  mi-au  legănat  visele  în  nopțile  fierbinți  ale  vacanțelor  de  vară.  Dormeam  afară,  pe  prispa  plină  cu  ghivece  cu  mușcate  de  toate  culorile.  Montase  bunicul  un  pat  mare,  cu  saltea  și  căpătâie  de  paie,  cu  o  plapumă  veche,  veșnic  îmbrăcată  în  cearșaf  din  pânză  țesută  în  casă.  La  colțul  casei,  un  măr  imens,  cu  crengi  sprijinite  de  acoperișul  de  tablă.  Noaptea,  mai  cădea  câte  un  măr.  Se  rostogolea  pe  tabla  încinsă  de  peste  zi,  până  la  margine  și,  apoi,  poooc,  cădea  cu  zgomot  mare  pe  pământul  însetat. 

sursa  foto:

            Ne  trezeam  imediat,  și  eu,  și  fratele  meu,  și  ne  împingeam  unul  pe  altul  care  să  ajungă  mai  repede  la  el.

-                       Dar,  stați  locului,  maică,  că-l  găsiți  și  dimineață  tot  acolo!  Ioane,  tu  ce  păzești,  ține-i  în  pat,  să  doarmă,  nu  să  umble  lelea,  acum,  noaptea!

Bunicul  mormăia  ceva  în  barbă  și  se  întindea  mai  bine.  De  multe  ori,  renunțam  să  ne  mai  întoarcem  lângă  el:  ocupase  tot  patul,  așa  că  ne  luam  prada  cu  noi  și  ne  strecuram  lângă  bunica, în  casă. 

            Făcea  bunica  o  pâine  coaptă  în  țest,  mamăăăăă ...  și  niște  cozonaaaaci  ...  și,  în  timp  ce  frământa  aluatul,  gura  nu-i  tăcea  neam:  inventa  povești  cu  ușurința  cu  care  cernea  făina  în  căpisterea  de  lemn  și  cu  dragostea  cu  care  învelea  coca  aurie,  ca  să  o  pună  la  dospit. 

Îi  crăpaseră  mâinile,  și-așa  bătătorite  de  munca  aspră  de  la  vie  și  de la  porumbi,  de  la  foile  de  floarea-soarelui  adunate  și  tocate  mărunt,  mărunt  și  amestecate  cu  mălai,  pentru  hrana  rățuștelor  pufoase  și  gălăgioase.  Așa  că  mama,  cu  servici  la  oraș,  după  cum  se  mândrea  bunica, îi  cumpărase  două  creme  de  la  o  marcă  cunoscută,  de  tradiție,  Farmec:  una  pentru  mâini  și  una  pentru  față,  ca  să  nu  o  mai  ardă  soarele  așa  de  tare  și  să  îmbătrânească  mai  încet.  Adică,  să  nu  mai  facă  riduri,  traducea  mama,  zâmbind,  vorbele  șugubețe  ale  bunicii.

Soba  mare  din  cameră,  din  teracotă  maro,  cu  scene  de  vânătoare  în  partea  de  sus,  era  prevăzută  cu  un  fel  de  raft  micuț,  tot  din  teracotă,  pe  care,  iarna, bunica  ținea  o  ulcică  de  ceai  din  plante  misterioase  pentru  noi,  copiii,  culese  chiar  de  mâna  ei,  din  pădure,  în  nopțile  în  care  ielele  îi  șoptiseră  la  ureche  că  poate  să  meargă  fără  teamă  de  pericole. 

-                       Eu  sunt  prietenă  cu  ielele,  păzitoarele  pădurii,  au  încredere  în   mine  și  mă  lasă  să  culeg  plante  vindecătoare,  ne  spunea  ea. Și  noi  o  credeam,  nu  încăpea  nicio  îndoială  că  lucrurile  stăteau  chiar  așa  cum  spunea  ea. 

foto  din  arhiva  personală

În  vara  aceea,  pe  raftul  de  după  sobă,  erau  așezate  frumos  cremele  primite  de  la  mama.  Seara,  bunica  ne  spăla  temeinic  pe  picioare,  pe  mâini,  pe  față  și  prin  urechi,  spre  nerăbdarea  și  iritarea  noastră.  Ca  să  ne  cumințească,  ne  dădea  și  pe  noi  cu  crema  de  mâini  și  ne  învăța:

-                       Să  vă  spălați,  maică,  mereu,  că  așa  o  să  fiți  frumoși  și  sănătoși.  Și  după  ce  vă  spălați,  vă  dau  cu  cremă  d-asta  de  la  mă-ta,  să  amirosiți  ca  florile  și  să  aveți  pielea  ca  mătasa.

Ăsta  a  fost  primul  sfat  de  frumusețe  pe  care  l-am  primit  în  viața  mea.  L-am  urmat  cu  sfințenie,  pentru  că  venea  de  la  ea,  cea  care  ne  insuflase  frumusețe  și  încredere  în  noi  pentru  toată  viața. 

            Ce-o  fi  visat  fratele  meu  mai  mic,  la  ce  s-o  fi  gândit  el,  nici  în  zi  de  astăzi  nu  știu.  Știu  doar  că,  dimineața  următoare,  a  ajuns  el  la  concluzia  că  trebuie  să  fie  frumos  tare  pe  când  se  întorcea  bunica  de  la  livada  din  deal,  de  la  cules  de  boambe.  S-a  spălat  pe  mâini,  evident  că  în  găleata  cu  apă  de  băut  și  apoi  a  luat  o  cremă  de  pe  raft.  S-a  uns  tot,  dar  tot,  și  pe  față,  și  pe  gât,  prin  urechi,  părul  l-a  năclăit  de  ziceai  că  este  arici  și,  când  a  terminat,  mai  rămăsese  un  pic  pe  fundul  cutiuței.  Și  picul  ăla  l-a  întins  pe  sobă  și  pe  carpetele  cusute  de  bunica,  de  pe  pereți.  Mândru  nevoie-mare,  s-a  așezat  pe  prima  treaptă  de  la  intrare  și  a  așteptat.  Nu  prea  mult,  că  era  amiaza  și  bunica  trebuia  să  gătească  de  prânz.

-           Ce-ai  făcut,  copile?  Ce-i  pe  tine?  pe  bunica  mai  că  o  apucaseră  pandaliile.

-                      Afilia  mamii  după  sobă!  Afilia  mamii după sobă!  Bezi?  repeta  copilul  încântat  de  ispravă.

            În  ziua  aceea,  am  mâncat  pâine  cumpărată  de  la  brutărie,  cu  brânză  și  roșii.  Bunica  era  prea  ocupată  cu  curățatul  afiliei  pentru  a  mai  avea  timp  și  chef  de  gătit.  Nici  povești  nu  ne-a  mai  spus  vreo  câteva  zile.

            Trec  anii  în  goană  nebună,  fără  să  ne  întrebe  și  fără  să  le  pese  de noi.  Mă  grăbesc  să  merg  la  serviciu,  sunt  veșnic  în  întârziere,  noroc  că  nu  stau  prea  departe.

            Mă  spăl  pe  față  și  pe  mâini  și  mă  întind  după  crema  de  pe  etajeră.  Zâmbesc.  Am  rămas  fidelă  produsului  românesc  care  mi-a  încântat  copilăria:  etajera  mea  este  înțesată  cu  produsele  din  noua  gamă  Farmec.

            Vechea  cremă  de  mâini  a  bunicii  mele  este  înlocuită  acum  de  crema  de  mâini  lejeră  cu  Orhidee,  iar  alifia  împrăștiată  în  toate  colțurile  de  un  copil  năzdrăvan,  s-a  transformat  în  cremă  hidratantă  non-grasă  cu  Orhidee.

            

           Un  sfat,  dacă  doriți,  de  la  bunica  mea,  care  avea  mereu  dreptate:  o  piele  tânără,  hidratată  și  elastică,  este,  mai  întîi  de  toate,  o  piele  curată,  peste  care  aplici  produsele  adecvate. 

            Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2017!,  proba  propusă  și  sponsorizată  de  Farmec.

Pufoșenii ... la iarbă verde!

             Recunosc:  de  mult  timp  n-am  mai  fost  în  concediu.  Adică,  să  ne  înțelegem!  n-am  mai  fost  la  mare,  sau  la  munte,  sau  în  călătorie  într-o  țară  străină,  dar,  în  cele  mai  multe  cazuri,  nici  nu  mi-a  părut  rău.

            Pentru  iubitorii  de  drumeții  montane,  sau  chiar  numai  de  o  masă  copioasă  într-un  decor  de  vis,  Valea  Jiului  este  destinația  ideală.  Potecile  Valomirului,  ale  Bilugului,  poienițele  și  conacele  momârlanilor,  barajul  de  la  Valea  de  Pești,  motelul  și  împrejurimile,  toate  oferă  gratis  și  din  belșug  resurse  nelimitate  pentru  reîncărcarea  bateriilor.

            O  ieșire  la  iarbă  verde,  în  Valea  Jiului,  nu  are  nevoie  de  ocazii  anume,  de  sărbători  sau   sărbătoriți,  de  invitați  surpriză  sau  celebrități  costisitoare.  De  fapt,  pentru  atmosferă  nu  ai  nevoie  de  echipament  electronic  de  ultimă  generație:  foșnetul  copacilor,  susurul  apelor,  greierii  și  păsărelele,  brotăceii  și  voia  bună  nu  mai  lasă  loc  de  nimic  altceva.

            Ai  nevoie  doar  de   un  week-end  însorit,  câțiva  prieteni,  merinde  și  un  grătar  și  distracția  este  garantată.

fotografii  din  arhiva  personală

            Există,  însă,  un  ritual  sacru,  pe  care  nu  ai  voie  să-l  încalci:  la  iarbă  verde,  bărbații  decretează  care-i  cel  mai  potrivit  loc  pentru  tabără,   pun  berea  la  rece  în  pârâu,  adună  vreascuri,  fac  focul  și  pun  țara  la  cale  cu  un  păhărel  de  tărie,  în  timp  ce  carnea  se  perpelește,  încet,  pe  grătar. 

fotografii  din  arhiva  personală

            Iar  noi,  femeile  ...  așternem  pături  colorate  la  umbră,  pregătim  blidele  și  așteptăm,  cuviincios,  să  ne  strige  domnii  noștri  că  putem  face  salata. 

fotografii  din  arhiva  personală

            Vara  trecută,  cumnată-mea,  fan  brânză  până  la  moarte,  vânzătoare  la  un  raion  de  lactate  din  oraș,   a  adus  și  o  cutie  de  cremă  de  brânză  pufoasă  Delaco,  pentru  curaj  înainte  de  ospăț,  după  cum  zice  ea.  Și... mamă -  mamă,  ce  curaj  am  căpătat!

            Te  moleșește  al  naibii  o  masă  zdravănă,   soarele  de  la  munte  și  apa  cristalină  de  izvor,  așa  că  puține  simțuri  îți  mai  rămân  în  alertă.  În  după- amiaza  cu  pricina,  ne  tolănisem  toate  la  o  discuție  extrem  de  serioasă  cu  privire  la  noile  tendințe  în  manichiură,  iar  bărbații  își  etalau  talentele  la  o  partidă  înflăcărată  de  cărți. 

            Acuma,  trebuie  să  recunosc,  eu  sunt  persoana  cea  mai  vizibilă  din  grup.  La  propriu  vorbind,  că  nu  prea  ai  cum  să  mă  ocolești  cu  privirea.  Nici  cu pasul,  dar  asta-i  altă  poveste.  Și,  având  eu  nevoie  de  mult  spațiu  liber,  este  evident  că  eu  eram   cea  tolănită  în  mijloc,  iar  celelalte  nimfe  își  făceau  siesta  în  jurul  meu,  ca  petalele  de  margaretă  în  diminețile  cu  rouă. 

            De  unde,  de  neunde,  și-au  făcut  apariția  două  vaci  dolofane.  Era  drumul  lor  obișnuit,  nu  le  poți  învinui,  dar,  ocupați  cu  jocul  de  cărți,  bărbații  le-au  izgonit  din  traseul  lor  obișnuit,  fluierând  în  urma  lor.  Dezorientate,  acestea  au  luat-o  de-a  dreptul,  exact  în  direcția  noastră.  Cine  a băgat  de  seamă  pericolul?  Nimeni!  Doar  eu,  într-o  doară,  am  ridicat  privirea  și  aproape  că  m-am  pomenit  sub  copitele  uneia  dintre  ele. 

            Oi  avea  eu  doar  două  viteze  când  mă  deplasez:  încet  și  răzimat,  dar  de  strigat,  sigur  aș  fi  fost  bună  pe  post  de  sirenă  în  caz  de  incendiu.  În  ultima  clipă,  fetele  s-au  împrăștiat  care – ncotro,  ca  puful  de  păpădie. 

            Iar  eu ...  ei  bine,  n-am  reușit  să  mă  ridic  în  poziție  bipedă  la  timp,  dar  nici  să  aștept  nu  puteam,  așa  că   am  luat-o  voinicește  de-a  bușilea,  cu  o  viteză  simțitor  mai  mare  decât  galopul  celor  două  vaci  speriate. 

            Odată  pericolul  trecut,  să  te  ții,  frate,  râsete  și  vorbe  de  duh  la  adresa  mea:

-      Ce  este  ea,  Cami,  pufoasă  de  fel,  dar  de-o  călcau  vacile,  devenea  cea  mai  pufoasă  plăcintă  cu  carne  și  brânză  existentă  în  comerț!

-     Ați  văzut  ce  viteză  avea  de-a  bușilea?  Mai-mai  să  ajungă  în  oraș  și  să  ne  lase  aici,  singuri!

Parcă  poți  să  te  superi?  Bucuroasă  că  am  scăpat,  eu  râdeam,  firește,  mai  tare  decât  toți!

  

            De  sărbători,  nepoțica  mea  cea  mai  dragă  mi-a  adus  un  cadou:  o  pufoșenie  cu  urechi  roz  și  morcovi  pe  pălărie!

-     Am  câștigat-o  la  promoție,  dar  ți-o  dau  ție, ca  să  ai  un  prieten  ca  tine!

                Articol  scris  pentru  proba  nr.  2  de  la  Spring  SuperBlog  2017!

La Fântâna și protocolul

            Știți  vorba  aia  cu  ”graba  strică  treaba?”  

Dar  pe  aia  cu  ”  ai  reușit?  Continuă!  N-ai  reușit?  Continuă!”?

Dar  de  cineva  care  să  le  facă  varză  călită  cu  ardei  iute  pe  amândouă,  ați  mai  auzit? 

Păi,  să  vă  povestesc  eu  cum  a  fost:

Nu  erau  mai  mult  de  șase  luni  de  când  venisem  în  companie.  Cu  nasul  pe  sus  și  cu  pretenții  de  mare  șefă  de  promoție  la  PR,  nu  avusesem  încă  ocazia  perfectă  pentru  a  demonstra   ce  știu  și  ce  pot. 

E  adevărat,  și  compania  noastră  era  la  început  de  drum,  dar  sediul  era  bestial,  cu  dotări  de  ultimă  generație,  la  parterul  unui  complex  de  birouri,  în  buricul  târgului.  Patronaj  suedez,  ce  să  mai  vorbim  ...

Și,  tam – nesam,  se  anunță  mare  delegație  de  la  Stockholm,  la  începutul  săptămânii.  Hait,  asta  este  marea  mea  șansă! La  treabă  cu  tine!  Zis  și  făcut.

Am  rezervat  camerele  la  hotel,  am  stabilit  orele  de  masă,  meniurile,  am  întocmit  programul  zilei,  am  spălat  mașina,  am  instruit  șoferul,  am  comandat  florile  pentru  hotel  și  birou,  m-am  asigurat  personal  de  finalizarea  situațiilor  contabile  și  statistice  care  trebuiau  prezentate,  aproape  că  l-am  îmbrăcat  pe  portar  în  haine  populare  suedeze,  ce  mai  ...  o  luasem  razna  de-a  binelea,  până  ce  m-a  temperat  șeful  cu  un  gest  simplu  făcut  cu  arătătorul  la  tâmplă.

Delegații  au  sosit  seara,  conform  programului,  s-au  cazat  la  hotel  și  mi-au  spus  noapte  bună  și  see  you  in  the  morning!

Ora  șase  dimineața  m-a  prins  gata  îmbrăcată  și  pregătită  de  marea  aventură  a  vieții  mele.  Mama,  ca  mama,  trebăluia  de  zor  în  bucătărie:

-    O  să  fac  cozonaci  azi.   Vrei  să-ți  aduc  și  ție  la  birou  două-trei  felii,  în  pauza  de  masă?

-       Da,  mai  lasă-mă,  femeie,  ai  bolunzit?  Nu  știi  că  azi  avem  delegația  pe  cap?  Să  nu  te  prind  pe  la  firmă,  găsește-ți  altă  distracție!   Și  am  trântit  ușa  în  urma  mea,  ca  să  dau  greutate  maximă  vorbelor  mele.

Toate  au  decurs  conform  planului,  aproape  că  răsuflam  ușurată,  când,  ieșind  din  camera  de  consiliu,  șefu  mă   interpelează:

-       Apa  și  cafeaua  încă  nu  au  sosit?  Suedezii  ăștia  mor  fără  cafea,  nu  alta!  Mai  durează?

Nu  vorbesc  suedeza,  dar,  atunci,  nici  nu  mai  conta,  putea  să  fie  și  chinezo-japonezo-barambur,  că  tot  aia  era.  Frate,  nici  prin  gând  nu-mi  trecuse  să  mă  ocup  de  apă  și  cafea!  Niciun  firicel  mic,  mic,  micuț  de  tot  nu-mi  adusese  aminte  de  cafele  și  de  apă  puse  la  dispoziție,  în  sala  de  ședințe!

Încotro  s-o  iau  acum,  măiculiță?  Gândește,  gândește,  gândește!

Hopaaa!  Parterul  complexului  era  ocupat  de  mai  multe  firme.  Firma  care  era  perete  în    perete  cu  noi  instalase,  de  vreo  două  săptămâni,  watercoolere  de  la  La  Fântâna,  precum  și  un  aparat  Saeco  Lirika  pentru  o  ceașcă  senzațională  de  cafea  Kafune  Intenso.  Le  probasem  și  eu,  pe  amândouă,  la  o  șuetă  cu  o  prietenă  de  la  firma  respectivă.       

                         

Am  dat  buzna  la  birourile  cu  pricina:

-      Vă  fac  curățenie  o  săptămână,  gratis,  doar  ajutați-mă,  vă  rog!  Nu  mă  lăsați,  că  e  chestie  de  viață  și  de  moarte!

Inutil  să  vă  mai  spun  că  se  uitau  toți  la  mine  ca  la  Casper,  fantoma  aia care  cădea  dintr-o  belea  în  alta.  Au  priceput,  în  cele  din  urmă,  despre  ce  era  vorba  și  s-au  mobilizat  imediat. 

Vorba  lungă,  sărăcia  omului,  nu  vă  mai  plictisesc,  doar  subliniez  că,  la  terminarea  ședinței,  suedezii  au  mai  vrut  o  ceașcă  de  cafea,  bonus,  pentru  a  pecetlui  înțelegerea. 

A,  uitasem:  ca  să  o  mai  scald  în  fața  șefului,  am  pus  mâna  pe  telefon:

-    Mama,  mai  știi  de  delegația  aia  de  la  serviciu?  Ce  zici  tu, dacă  ai  aduce  vreo  câteva  feliuțe  și  pentru  ei  aici,  să  vadă  și  ei   ceva  ce  nu  au  mai  văzut,  te  rog  eu  frumos!  Și  iată  cum  m-am  făcut  și cu  o  farfurie  plină  vârf  cu  felii  pântecoase  de  cozonac,  mustind  de  nucă  și  stafide,  așezate  triumfător  pe  masa  de  protocol,  alături  de  apa  proaspătă  și  rece  ca  gheața.

-     Și ...  ia  zi  tu,  de  unde  ai  luat  apa  și  cafeaua  pentru  birou?  mă întreabă  șeful  la  câteva  zile  de  la  întâmplarea  cu  pricina.

-                       Se  poate,  șefu?  de  la  La  Fântâna,  cel mai important furnizor de servicii de aprovizionare cu apă și cafea pentru companii.

-          Băi,  fată,  noi  încă  nu  am  semnat  contractul  cu  ei,  rămăsese  pe  luna  viitoare.

-          Noi,  nu,  vecinii  noștri,  da!  Și  nu  înțeleg,  în  ruptul  capului  nu  înțeleg  cum  de  nu  am  fost  noi  primii  din  toată  clădirea  asta,  care  să  beneficieze  de  aprovizionarea  cu  apă  în  sistem  watercooler  și  purificator,  pentru  a  asigura  angajaților  și  partenerilor  noștri  de  afaceri,  apă  la  birou.  Și  nu  numai  de  apă,  dar  și  de  instalarea  și  utilizarea  gratuită  a  unei  mașini  de  espresso  oferite  în  custodie,  care  să  ne  dea,  în  fiecare  moment  al  zilei,  o  ceașcă  de  Kafune  -  energie,  vigoare  și  gust. 

-                      Păi,  de,  ia  vezi  și   tu,  află  cine  este  PR-ul  firmei  și  rezolvă  problema!  Cred  că  o  cunoști,  nu-i  așa?  Iar  partea  cu  protocolul,  rău  îmi  pare  pentru  tine,  dar  e  treaba  ta!

          

               Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017! lângă un pahar de apă cristalină, așteptând să picure  și  ultimul strop de cafea!  Și  vă  jur  că  este  cât  se  poate  de  adevărat!