Dacă nu știi ce este stricat și din ce cauză, cum poți repara?

          

           M-a  întrebat  o  prietenă  de  ce  nu  scriu  mai  multe  despre  filmul  pe  care-l  văd  duminica  după-amiaza,  adică  să  fac o  recenzie  în  toată  puterea  cuvântului,  dacă  tot  mă  gâdilă  pe  la  tastatură.  Răspunsul  este  simplu:  mie  nu  mi-a  plăcut  niciodată  să-mi  povestească  cineva  o  carte  sau  un  film.  Când  eram  la  școală,  era  de  ajuns  să-mi  spui  ”uau,  ce  mișto  a  fost!”  și  gata,  eram  interesată.  În  schimb,  dacă  te  punea  Sfântul  nu  știu  care  să-mi  povestești  acțiunea,  devenea  extrem  de  clar  pentru  mine  că  nu  voi  atinge  cartea  respectivă  sau  filmul, în   vecii  vecilor  amin.

              Și  atunci,  dacă  mie  nu-mi  place,  de  ce  să  fac  altuia  taman  lucrul  respectiv??!!  

            Ceea  ce  fac   eu  se  cheamă  atragerea  (sau  distragerea,  cum  vreți  să  o  luați)  atenției,  asupra  unui  film,  în  caz  că  sunteți  puși  în  dificultate  cândva,  undeva,  într-o  după-amiază  liniștită.

              Îmi  amintesc  și  acum  vâlva  stârnită  de   Shogun,  o  adevărată  isterie  în  jurul  acestei  cărți  care,  bineînțeles,  că  m-a  făcut  să  fiu,  puțin  spus,  reticentă.  De-a  dreptul  neiteresată,  ba  chiar  disprețuitoare  la  adresa  celor  care  o   citiseră  și  încercau  să  mă   corupă  și  pe  mine.                       Până  într-o  zi,  când   o  colegă  de  serviciu  a  adus  cartea  la  birou  pentru  o  altă  colegă,  care  era  plecată  câteva  zile  în  concediu.  M-a  rugat  să  i-o  duc  eu,  dat  fiind  că  eram  vecine  de  cartier.  Zi  și  făcut,  că  doar  pe  mine  amabilitate  scrie  din  orice  unghi  ai  vrea  să-mi  faci  selfie.  Sau  să-mi  fac,  mă  rog...  Numai  că,  la  adăpostul  incognito-ului,  convinsă  că  nu  mă  vede  nimeni  în   autobuzul  care  ne  ducea  spre  casă,  am  deschis  la  prima  pagină. Nu-mi  trebuie  mult  ca  să  mă  prindă  o  carte.  Câteva  cuvinte  bine  scrise  și  sunt  sclava  ei  până  la  ultimul  punct.  Așa  că  am  citit  toată  cartea  în  doar  câteva  zile,  ba  l-am  zăpăcit  și  pe  omul  meu  de  cap  și  a  citit-o  și  el.  Bărbații,  deh,  că  de-atunci,  o  bună  bucată  de  timp  numai  cărți  de  Clavell,  de  Eric  von  Lustbader  și  Robert  Ludlum  a  citit.

             Alegerea  filmului  din  după-amiaza  asta  a  fost  ușoară.  Știm  cu  toții  că,  odată  ce  ai  intrat  pe  un  site,  ori  de  câte  ori  deschizi  ceva  în  motorul  de  căutare,  hop  și  ce  crede  nenea  Google  că  te-ar  putea  interesa.  Dat  fiind  că  duminica  trecută  filmul  a  fost  cu  Jake  Gyllenhaal   și  Chris  Cooper,  din  tot  ce  licărea  în  dreapta  ecranului  meu,  mi-a  atras  atenția,  cum  altfel,  un  film  cu  ... Jake  Gyllenhaal   și  Chris  Cooper -  Demolition  (2015).  Mă  dau  în  vânt  după  Chris  Cooper,  am  mai  spus-o,  este  colosal  în  reprezentarea  durerii,  parcă  este  făcut  din  durere,  o  simți  și  tu  prin  toți  porii  numai  când  te  uiți  la  el. Chiar  și  când  râde  te  doare,  de  parcă  bucuria  lui  ar  fi  construită  pe  o  mie  și  unu  de  pași  chinuiți  prin  văile  adânci  ale  suferinței.

                Un  film  despre  suferință  și  despre  dragoste.  Despre  modul  diferit  în  care  experimentează  oamenii,  durerea.  Despre  a  dărâma  pereți,  a  demonta  lucruri,  a  te  demonta  pe  tine,  bucată  cu  bucată,  până  la  înțelegerea  deplină  a  sentimentelor  care  te  mână  spre  reinventare.  Pentru  că,  până  la  urmă,  de  asta  avem  nevoie  pentru  a  trece  de  pragul  nebuniei  la  fiecare  răscruce:  înțelegerea  de  sine  și  reinventarea.  Dacă  nu  știi  ce  este  stricat  și  din  ce  cauză,  cum   poți  repara?  Cam  asta  ar  fi  întrebarea.

                Un  film  lent,  în  care  te  paște  pericolul  plictiselii  la  un  moment  dat,  deși  mare  păcat  ar  fi  să  pierzi  nenumăratele  nuanțe  care  te  avertizează  că  nimic  nu  este  ceea  ce  pare.  Finalul  face  toți  banii,  îți  mulțumește  toate  așteptările  și  te  lasă  cu  vreo  două  lacrimi  în  ochi  și  cu  bucuria  happy-end-ului,  fie  el  cât  de  comun.

                Un  film  în  care  eroul  principal  duce  sinceritatea  până  la  extrem  în  relațiile  cu  ceilalți,  în  încercarea  lui  de  a  fi  sincer  cu  el  însuși.   Și  reușește,  replica  mi-am  iubit  soția,  dar  n-am  avut  grijă  de  ea,  este  mărturisirea  supremă  care-l  dezleagă  de  deznădejde  și  de  neputința  de  a  înțelege  ce  i  s-a  întâmplat.

                Dacă  sunteți  deschiși  și  dispuși  să  treceți  prin  suferința  celui  de  lângă  tine,  cunoscut  sau  necunoscut,  și  să  și  învățați  ceva,  nu  pierdeți  ocazia.  Demolition  este  alesul.

https://www.cinemagia.ro/trailer/demolition-13117/

De 6 august

       http://www.catchy.ro/nu-exista-alternativa/133009

sursa foto:

          Nu  fac  politică  și  nici  nu  țin  lecții  de  istorie.  Nu  sunt  calificată  pentru  niciuna  dintre  ele  și  despre  ce  nu  știu,  nu  emit  judecăți.

            Dar  viața  mea  se  desfășoară  într-un  mediu  în  care,  vrând-nevrând,  istoria,  politica  și  omul  de  rând  se  întrepătrund,  se  completează,    sau  se  anulează  unilateral  și/sau  reciproc,  astfel  încât  nu  poți  trece  prin  fiecare  zi  cu  ochii  larg  închiși.

            Valea  Jiului  are  multe  povești.  Și  frumoase,  și  urâte,  și  de  dragoste,  și  de  groază.  Pe  alese,  în  funcție  de  vârstă,  sex  și  preferințe.  Dar  singura  adevărată,  dureroasă  de  la  rădăcină  și  până  la  vârful  firului  de  păr,  este  aceea  că   Valea  Jiului  supraviețuiește  pendulând  între  două  mari  nedreptăți:

Prima:  în  nicio  lume,  nici  în  asta  în  care  suntem,  nici  în  alta  paralelă,  sau  perpendiculară,  sau  în  orice  parte  a  orizontului  ar  fi  situată,  nu  a  fost  și  nu  va  fi  drept  ca  tatăl,  fratele,  soțul,  fiul,  ginerele,  nepotul  să  intre  în  adâncuri  și  să  moară  acolo.  Sau,  în  cel  mai  fericit  caz,  să  iasă  schilodit  pe  viață,  trupește  și  sufletește.  Pentru  că  celor  în  drept  nu  le  pasă  de  siguranță  și   de  investiții.  Pentru  că  nu   există  alternativă.

A  doua:  în  nicio  lume,  nici  în  asta  în  care  suntem,  nici  în  alta  paralelă,  sau  perpendiculară,  sau  în  orice  parte  a  orizontului  ar  fi  situată,  nu  a  fost  și  nu  va  fi  drept  ca,  în  lipsa  minelor,  familiile  se  se  destrame,  copiii  să  sufere  de  foame,  școala  să  fie  considerată  ultima  opțiune,  cu  mult  în  urma  recoltatului  fructelor  de  pădure,  bureților,  strânsul  fânului  cu  ziua,  sau  fentarea  statului  pentru  ajutoarele  sociale  care,  de  bine  de  rău,  constituie  o  fărâmitură  de  pită  pe  masa  de  duminică. 

Pentru  că  nu  există  alternativă. 

            Sunt  convinsă  că  și  în  alte  părți  ale  țării  situația  se  prezintă  cam  la  fel,  că  doar  despre  asta  vorbim  de  câteva  zeci  de  ani  încoace.

            Dar  eu  nu  le  cunosc  realitatea.  Eu  o  știu  doar  pe  cea  imediat  înconjurătoare  și  doar  despre  ea  pot  să  vorbesc  acum,  de  6  august,  când  se  sărbătorește  Ziua  Minerului.  Sau  se  comemorează,  sau  amândouă  la  un  loc,  că  nu  s-a  ajuns  încă  la  un  consens  în  privința  asta.  Poate  că  ni  se  trage  de  la  dacii  care  celebrau  moartea,  considerată  o  nouă  viață,  mai  demnă, veșnică,  alături  de  marele  Zamolxe.

sursa  foto

            Eu  știu  doar  cum  se  simte  aici,  în  Valea  Jiului,  când,  la  fapt  de  seară,  cu  cina  aburind  pe  masa  din  bucătărie  în  așteptarea  soțului,  la  ușă  mi-a  bătut  un  ortac,   speriat  de  moarte  și  el,  dar  care  încerca,  vitejește,  să-și  țină   firea:  e  bine,  dar  e  la  spital.  Păi,  dacă  e  bine,  ce  caută  la  spital?  nu  reușeam  eu  să  înțeleg.  A,  doar  talpa  piciorului  răsucită  la  spate,  îl  operează  acum,  știți,  o  piatră  din  tavan  ...

            Eu  știu  doar  cum  se  simte  acum,  aici,  în  valea  Jiului,  când  vin   femeile  să-și  înscrie  copiii  la  grădiniță  sau  la  școală:  locul  de  muncă  al  tatălui:  Germania.  Locul  de  muncă  al  mamei:  Italia.  Domiciliul  copilului:  bunicii.  Sau  mătușa.  Sau  vecinii. 

            Și  mai  știu  că,  în  câțiva  ani,  când  copilul  nu  termină  nici  școala  primară,  vine  unul  dintre  părinți  și-l  duce  cu  el.  În  Anglia,  sau  Germania,  sau  Italia,  Spania.  Și,  după  încă  doi  ani,  îl  aduc   înapoi,  că  nu  se  acomodează.  Dorul  lor,  al  părinților,  cedează  în  fața  dorului  copilului  pentru  casa  de  aici,  din țară,  pentru  colegii  și  prietenii  lui,  pentru  poienițele  din  munții  noștri  frumoși  pe  care  le-au  cutreierat  împreună.  Nu  știe  foarte  bine  nici  limba  română,  nici  limba  din  țara  în  care  a  fost  nevoit  să  plece.  Și  copilul  rămâne  iar  cu  bunicii,  bătrâni,  aproape  depășiți  de  tehnologie,  de  viteză,  de  generații  altfel  de  cum  știau  ei.  Și  nu  mai  recuperează  niciodată  anii  petrecuți  departe.

            N-am  uitat  cum  a  fost  când,  așezat  cuminte,  jos,  cu picioarele  întinse  spre  a-i  servi  drept  masă,  fratele  meu  nu  a  mai  apucat  să-și  desfacă  pachetul  cu  mâncare.  

           I-a  căzut  o  grindă  pe  picioare,  rupându-i-le  pe  amândouă.  Opt  luni  a  stat  cu  ambele  picioare  în  ghips,  până  mai  sus  de  genunchi,  opt  luni  în  care  cumnată-mea  l-a  spălat  ca  pe  un  copil  mic,  l-a  întors  de  pe  o  parte  pe  cealaltă  și  i-a  potrivit  perne  între  picioare,  ca  să  se  poată  odihni.  Și  nici  cum  soțul  meu  îl  căra  în  brațe,  tot  ca  pe  un  copil,  până  la  mașină,  de  acolo  în  cabinetul  medicului,  pentru  controalele  periodice  și  înapoi.  Opt  luni,  bărbat  în  toată  firea.

            Cu  zile  și  bunăvoință  de  la  Dumnezeu,  a  scăpat  și  e  la  pensie  acum. 

Mulți,  prea  mulți,  însă,  nu.  Au  rămas  copiii  care  cresc  fără  tată.  De  neiertat  cât  de  mulți  copii  cresc  fără  părinți  în  Valea Jiului.

            Și  nu  pot  să  uit,  n-am  cum,  că  băieți  tineri,  puternici,  frumoși,  se  adună  seara  pe  bancă,  în  parc.  Fumează  și  povestesc  că  și-au  băgat  CV-urile  și  la  fabrica  de  canapele  care  promite  că  se  deschide  la  Lupeni,  și  la  cea  de  volane  care  funcționează  de  câțiva  ani,  dar  care  nu-i  poate  cuprinde  pe  toți,  că  se  caută  muncitori  în  construcții,  pe  la  Timișoara,  sau  Oradea,  sau  mai  știu  eu  pe  unde.  Să  plece  luni  și  să  vină  sâmbăta,  la  două  săptămâni  o dată.  Este  o  alternativă.  Nu  se  pot  stabili  nici  acolo,  nici  aici,  că  salariile  sunt  o  mizerie  concepută  pentru  supraviețuire  la  limită.  Mai  bine  să  plece  dincolo  și,  în  câțiva  ani,  vor  avea  bani  pentru  o  casă.  Pentru  o  familie.  Pentru  o  viață  decentă.

            Pentru  că  nu  există  alternativă. 

            Avem  și  tineri  care  pleacă  să  studieze  în  orașele  mari  din  țară.  Chiar  și  în  străinătate  avem.  Unii  dintre  ei,  chiar  printre  elite   în  domeniile  în  care  au  studiat.  Ar  vrea  să  se  întoarcă,  să-și  spijine  părinții  bătrâni  și  singuri,  să-și  crească  copiii  lângă  izvoarele  zglobii  din  Valomir,  Bilugu,  la  poalele  Retezatului  sau  ale  Parângului.  Și  ce   să  facă  aici?  Unde  să  se  angajeze,  unde  să  profeseze  ceea  ce   au  învățat  în  ani  de  trudă,  cu  bani  puțini  de  la  părinții  pensionari  mineri,  ce  să  spună  copiilor  lor  când  aceștia  vor  crește  și  vor  întreba:  încotro? Așa  că  rămân  la  București,  la  Timișoara,  la  Oradea,  Sibiu,  Iași,  Craiova  sau  aiurea,  oriunde  pot  trăi  și  ei,  și  copiii  lor.

            Pentru  că  aici  nu  există  alternativă.

            În  ziua  de  6  august  se  sărbătorește  ...  nu  știu  ce  se  sărbătorește.

            E  ziua  de  aducere-aminte,  în  neverosimilul   caz  în  care  există  cineva  care  a  putut  să  uite.

            E  ziua  în  care  sufletele  rămase  în  galerii  pot  da  mâna  cu  cei  rămași  aici,  sus,  în  lumea  asta  pe  care  noi  o  considerăm  normală  și  aievea.

            Pentru  că  nu  există  alternativă.