duminică, 5 august 2018

Cerul de octombrie

       Nu  sunt  critic  de  film.  Niciun  fel  de  critic,  de  fapt.
       Sunt  doar  o  femeie  obișnuită,  care  se  uită  la  filme,  iar  ele,  filmele,  mi-au  arătat  cum  să-mi  înfrâng  disperarea  atunci  când  nu  găseam  nicio  cale  să  mă  dau  jos  din  pat,  să  mă  spăl,  să  mă  îmbrac,  să  ies  afară,  în  lume,  în  viață.  Ele  mi-au  amețit  depresia  în  așa  hal  încât,  nemaiștiind  ce  este  real  și  ce  nu,  am  ajuns  la  concluzia  că  trebuie  să  încerc.
        Sâmbăta  este  ziua  activităților  domestice  care,  sinceră  să  fiu,  sunt  departe  de  a  fi  activitățile  mele  preferate.  Asta,  poate,  și  din  cauza  distanței  dintre mine  și  omul  meu.  Altfel  spală  o  femeie   vasele,  sau  gătește,  sau  strânge  hainele  de  pe  jos  atunci  când  are  după  cine  sau  pentru  cine,  nu  credeți?  Bine,  excludem  copilul  meu  care  consideră,  din  vârful  atotcunoașterii  adolescenței  sale,  că  nimic  nu-mi  reușește  mie  așa  cum  îi  reușește  lui  tati.
       Vă  împărtășesc  un  secret:  n-am  mai  mâncat  friptură  la  cuptor  de  când  a  plecat  omul  meu  pe  alte  meleaguri,  pentru  că:  nu  știu,  are  un  gust  ciudat.  Tati  nu  așa  o  făcea.  Cam  așa  a  sunat  comentariul,  deși  rețeta  este  cea  a  familiei,  adică,  în  traducere  liberă,   exact  ce  pune  el,  pun  și  eu  și  ce  pun  eu  în  mâncare,  pune  și  el.  În  concluzie,  mâncăm  friptură  la  cuptor  la  sfârșitul  lunii  august,  când  vine  tati  acasă.
       Duminica  după-amiaza,  film.
       De  data  asta  nu  orice  film.  Pentru  că  mâine  este  6  august,  pentru  că  mâine  este  o  zi  cu  semnificații  deosebite  pentru  cei  din  comunitatea  în  care  trăiesc,  am  ales  un  film  cu  și  despre  viața  într-un  orășel  de  mineri.



        Un  film  despre  camaraderie  între  cei  care  lucrează  în  subteran,  despre  spiritul  de  sacrificiu,  despre  relațiile  intense,  întotdeauna  intense  și  antagonice  dintre  părinți  și  copii,  despre  visuri,  dragoste  și  putere.
       Chris  Cooper  aduce  formidabilul  în  fiecare  scenă  cu  el.  Și  dacă  vorbește,  și  dacă  nu  vorbește,  ocupă  spațiul  și  timpul  pe  de-a  întregul,  iar  gesturile  lui  sunt  la  fel  de  grăitoare  ca  o  mie  de  replici.  A  fost  o  adevărată  plăcere  să-l  văd  în  rolul  tatălui  șef  de   echipă,  curajos,  dur,  încăpățânat,  dar  extrem  de  corect  și  perceput  ca  atare  de  ortaci  și  de  restul  comunității.
L-am  iubit  și  aici,  și  în  filmul  Oamenii  companiei,  chiar  dacă  acolo  renunță  la  viață  într-un  moment  extrem  de  delicat.
       Iar  Homer,  fiul  -  un  Jake  Gyllenhaaal  tânăr,  la  începutul  carierei  sale -  așchia  care  nu  sare  departe  de  trunchi.



       Mi-a  plăcut  filmul,  este  credibil,  sensibil,  iar  pe  alocuri  atât  de  real  încât  m-am  văzut  iar  pe  coridoarele  de  la  E.M.  Valea  de  Brazi,  exact  în   momentul  în  care  minerii  ieșeau  din  colivie,  atât  de  negri  de  la  praful  de  cărbune,  încât  aș  fi  putut  trece  cu  ușurință  pe  lângă  jumătatea  mea  de  acum  și  din  totdeauna,  fără  să-l  recunosc. 
       Și  dacă  ținem  cont  și  de  faptul  că  este  inspirat  dintr-un  caz  real,  că  eroii  au  existat  în  realitate  și  și-au  îndeplinit  visurile,  exact  ca  în  film,  atunci  sper  să  vă  conving  că  este  un  film  demn  de  urmărit.  Demn  de  câteva  lacrimi  și  de  câteva  promisiuni  pentru  viitor. 
       Vizionare  plăcută!

      Cerul  de  octombrie,  1999




     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu