 |
| sursa foto: |
Nu fac
politică și nici
nu țin lecții
de istorie. Nu
sunt calificată pentru
niciuna dintre ele și despre
ce nu știu,
nu emit judecăți.
Dar viața mea
se desfășoară într-un
mediu în care,
vrând-nevrând, istoria, politica și
omul de rând
se întrepătrund, se
completează, sau se
anulează unilateral și/sau
reciproc, astfel încât
nu poți trece
prin fiecare zi
cu ochii larg
închiși.
Valea Jiului are
multe povești. Și
frumoase, și urâte,
și de dragoste,
și de groază.
Pe alese, în
funcție de vârstă,
sex și preferințe.
Dar singura adevărată,
dureroasă de la
rădăcină și până
la vârful firului
de păr, este
aceea că Valea
Jiului supraviețuiește pendulând
între două mari
nedreptăți:
Prima: în
nicio lume, nici
în asta în
care suntem, nici
în alta paralelă,
sau perpendiculară, sau în orice
parte a orizontului
ar fi situată,
nu a fost
și nu va
fi drept ca
tatăl, fratele, soțul, fiul,
ginerele, nepotul să
intre în adâncuri
și să moară
acolo. Sau, în
cel mai fericit
caz, să iasă
schilodit pe viață,
trupește și sufletește.
Pentru că celor
în drept nu
le pasă de
siguranță și de
investiții. Pentru că
nu există alternativă.
A doua: în nicio
lume, nici în
asta în care
suntem, nici în
alta paralelă, sau
perpendiculară, sau în
orice parte a
orizontului ar fi
situată, nu a
fost și nu va fi
drept ca, în
lipsa minelor, familiile
se se destrame,
copiii să sufere
de foame, școala
să fie considerată
ultima opțiune, cu
mult în urma
recoltatului fructelor de
pădure, bureților, strânsul
fânului cu ziua,
sau fentarea statului
pentru ajutoarele sociale
care, de bine
de rău, constituie
o fărâmitură de
pită pe masa
de duminică.
Pentru că
nu există alternativă.
Sunt convinsă că
și în alte
părți ale țării
situația se prezintă
cam la fel,
că doar despre
asta vorbim de
câteva zeci de
ani încoace.
Dar eu nu
le cunosc realitatea.
Eu o știu
doar pe cea
imediat înconjurătoare și doar despre
ea pot să
vorbesc acum, de 6
august, când se
sărbătorește Ziua Minerului. Sau
se comemorează, sau
amândouă la un
loc, că nu
s-a ajuns încă
la un consens
în privința asta.
Poate că ni
se trage de
la dacii care
celebrau moartea, considerată
o nouă viață,
mai demnă, veșnică, alături
de marele Zamolxe.
 |
| sursa foto |
Eu știu doar
cum se simte
aici, în Valea
Jiului, când, la
fapt de seară,
cu cina aburind
pe masa din
bucătărie în așteptarea
soțului, la ușă
mi-a bătut un
ortac, speriat de
moarte și el,
dar care încerca,
vitejește, să-și țină
firea: e bine, dar
e la spital.
Păi, dacă
e bine, ce
caută la spital?
nu reușeam eu să înțeleg.
A, doar talpa
piciorului răsucită la
spate, îl operează
acum, știți, o
piatră din tavan
...
Eu știu doar
cum se simte
acum, aici, în
valea Jiului, când
vin femeile să-și
înscrie copiii la
grădiniță sau la
școală: locul de muncă
al tatălui: Germania.
Locul de muncă
al mamei: Italia.
Domiciliul copilului: bunicii.
Sau mătușa. Sau vecinii.
Și mai știu
că, în câțiva
ani, când copilul
nu termină nici
școala primară, vine
unul dintre părinți
și-l duce cu
el. În Anglia,
sau Germania, sau
Italia, Spania. Și,
după încă doi
ani, îl aduc
înapoi, că nu
se acomodează. Dorul
lor, al părinților,
cedează în fața
dorului copilului pentru
casa de aici,
din țară, pentru colegii
și prietenii lui,
pentru poienițele din
munții noștri frumoși
pe care le-au
cutreierat împreună. Nu
știe foarte bine
nici limba română,
nici limba din
țara în care
a fost nevoit
să plece. Și
copilul rămâne iar
cu bunicii, bătrâni,
aproape depășiți de
tehnologie, de viteză,
de generații altfel
de cum știau
ei. Și nu
mai recuperează niciodată
anii petrecuți departe.
N-am uitat cum
a fost când,
așezat cuminte, jos,
cu picioarele întinse spre
a-i servi drept
masă, fratele meu
nu a mai
apucat să-și desfacă
pachetul cu mâncare.
I-a căzut o
grindă pe picioare,
rupându-i-le pe amândouă.
Opt luni a
stat cu ambele
picioare în ghips,
până mai sus
de genunchi, opt
luni în care
cumnată-mea l-a spălat
ca pe un
copil mic, l-a
întors de pe
o parte pe
cealaltă și i-a
potrivit perne între
picioare, ca să
se poată odihni.
Și nici cum
soțul meu îl
căra în brațe,
tot ca pe
un copil, până
la mașină, de
acolo în cabinetul
medicului, pentru controalele
periodice și înapoi. Opt
luni, bărbat în
toată firea.
Cu zile și
bunăvoință de la
Dumnezeu, a scăpat
și e la
pensie acum.
Mulți, prea
mulți, însă, nu.
Au rămas copiii
care cresc fără
tată. De neiertat
cât de mulți
copii cresc fără
părinți în Valea Jiului.
Și nu pot
să uit, n-am
cum, că băieți
tineri, puternici, frumoși,
se adună seara
pe bancă, în
parc. Fumează și
povestesc că și-au
băgat CV-urile și
la fabrica de
canapele care promite
că se deschide
la Lupeni, și
la cea de volane care
funcționează de câțiva
ani, dar care
nu-i poate cuprinde
pe toți, că
se caută muncitori
în construcții, pe
la Timișoara, sau
Oradea, sau mai
știu eu pe
unde. Să plece
luni și să
vină sâmbăta, la
două săptămâni o dată.
Este o alternativă.
Nu se pot
stabili nici acolo,
nici aici, că
salariile sunt o
mizerie concepută pentru
supraviețuire la limită.
Mai bine să
plece dincolo și,
în câțiva ani,
vor avea bani
pentru o casă.
Pentru o familie.
Pentru o viață
decentă.
Pentru că nu
există alternativă.
Avem și tineri
care pleacă să
studieze în orașele
mari din țară.
Chiar și în
străinătate avem. Unii
dintre ei, chiar
printre elite în
domeniile în care
au studiat. Ar
vrea să se
întoarcă, să-și spijine
părinții bătrâni și
singuri, să-și crească
copiii lângă izvoarele
zglobii din Valomir,
Bilugu, la poalele
Retezatului sau ale
Parângului. Și ce
să facă aici?
Unde să se
angajeze, unde să
profeseze ceea ce
au învățat în
ani de trudă,
cu bani puțini
de la părinții
pensionari mineri, ce
să spună copiilor
lor când aceștia
vor crește și vor întreba:
încotro? Așa că
rămân la București,
la Timișoara, la
Oradea, Sibiu, Iași,
Craiova sau aiurea,
oriunde pot trăi
și ei, și copiii lor.
Pentru că aici
nu există alternativă.
În ziua de
6 august se
sărbătorește ... nu
știu ce se
sărbătorește.
E ziua de
aducere-aminte, în neverosimilul caz
în care există
cineva care a
putut să uite.
E ziua în
care sufletele rămase
în galerii pot
da mâna cu
cei rămași aici,
sus, în lumea asta pe
care noi o
considerăm normală și aievea.
Pentru că nu
există alternativă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu