Am  învăţat  că  viaţa  desenează  cercuri.  Ne  ia  pe  fiecare,  pe  rând,  ne  roteşte  ca  o  tiribombă  din  bâlciurile  copilăriei  şi  ne  lasă,  ameţiţi  şi  dezorientaţi,  exact  în  locul  de  unde  ne-a  cules.  Probabil  din  cauza  ameţelii  nu  recunoaştem  circumstanţele  şi  greşelile  pe  care  le-am  mai  făcut,  în  aceeaşi  situaţie  care, e  adevărat,  apare   îmbrăcată  în   haine  diferite.   

                   Şi  am  mai  învăţat  că  poticnelile  ne  duc  mai  departe,  cu  sau  fără  nasul  rupt  în  urma  căzăturii.

                   Cel  mai  important  lucru  rămâne  alegerea  de  după.  Ce  vom  face  odată  ieşiţi  din  buimăceală  şi  ce  vom  schimba  la  noi… în  primul rând  la  noi,  pentru  că  pe  ceilalţi  nu-i  poţi  schimba  decât  dacă  sunt  şi  ei  dispuşi,  proaspăt  ieşiţi  din  vâltoarea  cercurilor  mai  sus  pomenite.

                   Se  pare  că  eu  nu  pot  să  mă  schimb  fundamental,  să  mă  fac  femeie  serioasă  care  ştie  să-şi  administreze  traiul  amărât  de  zi  cu  zi  în  aşa  fel  încât  să  nu  devină  iadul  pe  pământ.  Dar  ceva  tot  am  făcut:  m-am  apucat  de  scris!!!  Cu  sau  fără  talent,  cu  sau  fără  subiecte,  eu  scriu  şi  mă  distrez  al  naibii  de  bine  făcând  asta.  Eeeee,  dar  situaţia  se  schimbă  total  atunci  când  ai  pe  cineva  care  are  încredere  în  ceea  ce  faci  cu  tastatura  calculatorului.  Şi  eu  sunt  o  norocoasă.

                   Mare  invenţie,  domne,  mare,  net-ul  ăsta!

                   Te  trezeşti   dimineaţa  şi,  hopa, mesaj  nou…

              Vă  mulţumesc,  doamna  Felicia,  pentru  că  ascultaţi  şi  auziţi,  pentru  încurajări  şi  doruri…  pe  care,  apropos,  vi  le  sărut  şi  vi  le  trimit  înapoi.