De  multe  toamne  încoace,  zilele  mele  încep  supărate.  În  viaţa  mea,  timpul  se  rostogoleşte  ca  un clovn  năuc, fără nicio  direcţie,  fără  plasă  de  protecţie  şi  fără  aplauzele  unui  public  care  nu  înţelege  nimic   dincolo  de  scălâmbăielile  dureroase  ale  acestuia.  Şi  cu  toate  acestea,  îmi  place  toamna.  E  linişte,  adâncă  şi  curată  linişte,  spartă  doar  de  căderea  lină  a  frunzelor,  balsam  pentru rănile  pământului  şi  ale  sufletului  meu.  Plec  de  la  locul  de  muncă  spre  casă  şi ocolesc  prin  parc.  Stau  pe  o   bancă  minute  în  şir,  mă  ridic  şi  trec  mai  departe,  la  altă  bancă,  la  altă  perspectivă  asupra  pădurii  multicolore  de  pe  partea  cealaltă  a  drumului.  Stau  şi  privesc,  atât.  Mă  limpezesc  de  micimea  gândurilor  despre  ratele  neplătite  la  bancă,  despre  problemele  copiilor  mei,  despre  sentimentul  de  vină   şi   de  neputinţă  ce  mă  zdrobeşte,  implacabil,  secundă  cu  secundă...
                    E  frumoasă  toamna  şi  atunci  când  plouă  şi  plouă  şi  plouă... şi  stai  cu  nasul  lipit  de  geam,  ca  în  copilărie....Şi  în  fiecare  toamnă  îmi  propun  să  mă  scutur  de  rele,  aşa,  ca de  un  cojoc  prăfuit,  mă  pregătesc  să  las  în  urmă  un  an  greu  şi  înăbuşitor. În fiecare  toamnă  este  ziua  mea  şi  vreau  să  mă nasc  în  fiecare  toamnă  iar  şi iar  şi  iar...  până  la urmă  nimeresc  eu o  toamnă  mai veselă.