Televizorul  este  un  străin  pentru  mine. Îl  folosesc  selectiv,  cu  picătura,  ca  să  nu  mă  doară  foarte  tare.  Sunt  dependentă,  în  schimb,  de  filme.  Şi  artistice  şi  seriale.  Şi  de  două  zile  sunt  bântuită,  la  propriu,  de  o  anumită  secvenţă,  dintr-un  anumit  serial  poliţist.  Se  face  foarte  mare  caz  pe  seama  bisericilor  şi  a  credinţei  oamenilor.  Că  e  bine  aşa  sau  invers,  că  nu  e  bine  aşa  sau  invers...  râuri  de  cerneală  curg,  oamenii  se  îmbulzesc  până  la  moarte    pentru  a  atinge  moaştele  sfinţilor,  îşi  fac  cruce  în  public  sau  în  privat  şi  pleacă  mai  departe.  Câţi  cred  cu  adevărat,  asta  este  deja  altă  poveste.

             În  filmul  acesta,  însă,  am  văzut  un   fel  de  credinţă  care  m-a  cutremurat.  Ortodocşii,  catolicii,  reformaţii  şi  toţi  ceilalţi   creştini  cred  şi  se  roagă.  Mai  fac,  din  când  în  când  câte  o  donaţie.  Personajul  principal  din  film  îşi  vede  fiica  pe  patul  de  spital,  la  un  pas  de  moarte  şi  îşi  dă  seama  că  numai  o  minune  o  poate  salva.  Şi  pentru  asta,  alege  sacrificiul :  unirea  cu  pământul  străbun,  cu  aerul  şi  apa,  cu  soarele  atotputernic  -  un  ţăruş  înfipt  în   pământ,  de  care  îl   leagă  o  funie  prinsă  direct  de  pieptul  lui...  cu  faţa  în  bătaia  soarelui  şi  a  vântului,  nemişcat,  nemâncat  şi  fără  să  bea  apă,  implorând  pentru  viaţa  fiicei  lui  până  când  primeşte  binecuvântarea  spiritelor,  binecuvântare  dovedită  prin   ruperea  funiei  şi  posibilitatea  lui  de  a  se  odihni.

                  Dincolo  de  impresia  artistică,  scena  m-a  impresionat  prin  profunzimea  alegerii:  s-a  rugat  într-o  altă  credinţă,  într-o  altă  cultură,  în  cea  care  i-a  oferit  posibilitatea  de  a  se  sacrifica,  de  a  se  uni  cu  tot  ceea  ce  îl  înconjoară  pentru  a-i  da  viaţă  fiicei  sale  din  nou.  Nu  şi-a  negat  nicio  clipă  credinţa  sa,  nu  şi-a  negat  apartenenţa  la  o  anumită    religie,  doar  le-a  unit  pe  toate  în  ruga  sa  fierbinte.  

                 Nicio  religie  nu  e  mai  bună  decât  cealaltă.  După  cum  spunea  Liviu  Frăţilă  (revista  Catchy) ,  Dumnezeu  "mă învață și-mi explică clar că poate fi într-un banal tufiș sau pe stradă."  

                   Sacrificiul  de  sine  şi  sinceritatea  sunt,  întodeauna,  primite  şi  răsplătite.