Temeinic dor amintirile

           În  ceasuri  de  răstrişte,  oamenii  reacţionează  ciudat  şi  diferit.
           În  ceasuri  căpiate  şi  dureroase,  oamenii  ating  eternitatea  cu  palmele  făcute  căuş  şi  nu  o recunosc.
          Târziu  însă,  când  amintirile  încep  să  doară  temeinic,  se  naşte  obsedantul  "dacă  aş  fi...".
          Ultimele  trei  săptămâni  din  viaţa  mea  se  amestecă  şi  se  dau  peste  cap  ca  vălătucii  de  ceaţă deasupra  unui  râu  învolburat.  Sar  de  la  o  amintire  la  alta,  de  la  imagine  la  alta,  fără  să  le  pot  înşira  pe  aţă  în  ordinea  lor  firească.  Şi  peste  toate  stăruie  nedumerirea  doctoriţei,  la   căpătâiul  mamei  mele:  "  ce  naiba,  mă,  acum  jumătate  de  oră  era  bine..."
          Cât  durează  o  jumătate  de  oră?
          O  secundă  prea  mult  în  faţa  veşniciei.

               Mama  mea  a  plecat  la  Moş  Crăciun!
               S-a  hotărât,  aşa,  deodată,  în  zilele  în  care  creştinii  din  toate  colţurile  lumii  se  pregăteau  să  sărbătorească  naşterea  Mântuitorului  nostru.  A  aşteptat  să  adorm,  mi-a  ascultat  respiraţia  obosită  şi  a  închis  ochii  pentru  vecie,  împăcată  şi  senină,  la  fel  de  frumoasă  ca  atunci  când  ne  aştepta  la  poartă  bucuroasă  că  îi  veneau  copiii  acasă.
                Timpul  ăsta  a  înnebunit  de  tot,  nici  nu  curge,  dar  nici  nu  stă  în  loc,  oare  ce  este ziua  de  azi,  oare  ce  a  fost  mai  înainte...oare  când  secundele  se  vor  aşeza,  din  nou,  la  locul  lor?
                 Vorbesc  cu  tata  la  telefon,  speriată  până-n  măduva  oaselor  de  faptul  că  stă  singur,  bătrân  şi  bolnav  în  casa  pe  care  a  împărţit-o  zeci  de  ani  cu  mama... nu  i-am  putut  înfrânge  vrerea -  când  n-am  să  mai  pot,  am  să  vin  la  voi  dar,  deocamdată,  rămân.
                Nu  mai  e  mama!  Nu  mai  e!
                Ştiu,  ştiu,  atâţia  alţii  au  trecut  prin  asta  înaintea  mea,  ştiu,  ăsta  e  mersul  firii, ştiu...
                Dar  durerea  nu  ştie.
                Se  înşurubează,  perfidă  şi  alunecoasă,  muşcă  lacomă  şi  aşteaptă  viitoarele  Crăciunuri  ca  să  o ia  de  la  capăt.
                Somn  uşor,  mamă,  sărut-mâna!
           

Ascultă liniştea...

            Când  am  ajuns  la  Prislop,  ziua  încă  nu  se  dădea  bătută,  iar  noaptea  se  strecura  haiduceşte  pe  la  poalele   molcome  ale  dealurilor  de  lângă  Silvaşu  de  Sus.  Toamna  asta  scânteietoare  îţi  picură  dor  de  ducă  la  ureche  şi  ce  poate  fi  mai  frumos,  acum,  la  început  de  Brumar,  decât  Ţara  Haţegului,  de  bunăvoie  şi  nesilită  de  nimeni  încătuşată  în  ruginiul  frunzelor  călătoare?

            Aici,  la  mănăstire,  ziua  şi  noaptea  au  cu  totul  alte  dimensiuni.  E  linişte,  aşa  spun   toţi  cei  care,   mânaţi  de  credinţă,  de  dragoste  sau,  poate,  numai  de  curiozitate,  trec  pe  sub  poarta  cea  mare  care  dezvăluie  drumul  spre  biserica  veche.  Te-ai  gândit  vreodată  la  liniştea  absolută?  La  liniştea  pe  care  o  pipăi  sfios  şi  neîncrezător,  la  liniştea  atât  de  adâncă  încât  te  oglindeşti  în  ea  ca  în  apele  nemişcate  ale  mării   după  furtună?  Ai  auzit  vreodată,  cu  adevărat,  liniştea?  Sunt  convinsă  că  da,  dacă  ai  fost  la  Prislop.  

           Drumul  spre  mormântul  Părintelui  Arsenie  Boca  este  o  alee  frumoasă,  cu  felinare  delicate  şi  difuze,  cu  bănci  pentru  odihna  sufletului  şi  a  trupului  ostenit. Urci  şi  vorbeşti  cu  brazii  falnici  ce  sprijină  băierile  cerului  cu  vârfurilor  lor  -  îi  întrebi  de  Părintele  şi  ei  se   înclină  respectuoşi.

           Sunt  sute  de  oameni  aici,  zilnic.  Stau  la  rând,  pe  alee,  ore  în  şir  pentru  a  atinge  câteva  secunde  crucea  de  la   mormânt.  Spun  o  rugăciune,  se  închină  şi  lasă  loc  şi  pentru  ceilalţi.  La  atâta  vânzoleală,  ai  crede  că  turnul  Babel  este  o  născocire.  Şi,  totuşi,  e  linişte  toată  ziua.  Nu  se  sminteşte  nimic  de  la  locul  lui,  totul  curge  firesc  şi  liber,  iar  prezenţa  Părintelui  te  copleşeşte  cu  măreţie.  E  acolo,  e  prezent  şi  nimeni  nu  poate  nega  asta.  Şi  timpul  nu  mai  curge,  se  presează  ca  petalele  unei  flori  în  paginile  unui  ceaslov  vechi  şi  trudit  de  palmele  care  l-au  cercetat.

           Începuse  vecernia.  Nu  am  intrat  în  biserică,  m-am  aşezat  pe  bancă,  sub  zidurile  vechi.  Se  auzeau   foarte  bine  glasul  preotului  şi  cântecul  corului.  Coborâse  repede  şi  noaptea  dintre  dealuri  şi,  la  adăpostul  întunericului,  am  simţit  cum  se  schimbă  totul.  Nu  mai  era  liniştea  deplină  din  timpul  zilei,  acum  era  liniştea  obişnuită  a  unei  comunităţi  care  se  pregătea  pentru  somnul  binemeritat  după  o  zi  de  trudă.  

           Sunt  două  feluri  de  linişte  aici:  cea  de  zi  şi  cea  de  noapte.  Sunt  diferite  ca   ziua  şi  noaptea,  ca  soarele  şi  luna  şi  dacă  stai  să  le  asculţi,  îţi  vor  spune  poveşti  uimitoare.

          

Leac  pentru  mine

E – atâta  de  frumoasă  toamna

că-mi  vine  să  plâng

cu  lacrimi  galbene  ca şi  copacii

ei,  poate,  au  de  ce

că  desfrunzesc...

dar  eu...

eu  sunt  născută-n  toamnă

din  resturi  de  culori  şi  soare

şi  dacă –mi  stoarce

amar  şi  tină  pe  sub  pleoape

toamna...

atunci...

mai  există  leac  pentru  mine

primăvara?

De  ce

           De  ce  sunt  aşa  cum  sunt?  De  ce  sunt  acum  şi  nu  pe  aripile  altor  zăpezi  timpurii   sau  altor  arşiţe  târzii?
           De  ce  nu  înţeleg  nimic  şi  nu  găsesc  nimic?
           M-am  rispit  în  toate  direcţiile  şi  n-am  mai  ştiut  să-mi  adun  cioburile.  Nu  ştiu  nici  acum,  acum  când  nu  mai  am  vise  de  noapte,  pentru  că  nu  mai  am  noapte...acum, când  nu  mai  am  doruri  de  zi,  pentru  că  nu  mai  am  zi...
           De  ce  percepem  lumea  diferit,  de  ce  o  pipăim  fiecare  cu  alte  degete?
           De  ce  auzim  alte  şi  alte  ritmuri  deşi,  pentru  fiecare  dintre  noi,  se  cântă  aceeaşi  melodie?
           Care  este  arcul  care  mi-a  sărit  mie  şi  de  ce  nu-l  pot  repara?
           Atâţia   de  ce  într-o  singură  dimineaţă...

           Concursul  literar

     
           Mă  uit  în  oglindă  şi  văd  asta

           Cine  eşti  tu,  extraterestrule  şi  ce-ai  făcut  cu  mine,   cea  de  toate  zilele???  Unde  a  dispărut cea  care  scria  două  rânduri  pe  o  felicitare  şi  era  fericită  dacă  destinatarul  spunea "mulţumesc,  e frumos  din  partea  ta?"

           De  o  lună  de  zile  aştept  rezultatele  concursului  literar  "Fotografiaţi  de  Bresson",  organizat  de revista  Catchy,  pornind  de  la  o  fotografie  realizată  de  Henry  Cartier  Bresson,  într-un  tren,  în România,  în  1975.  Fotografia  înfăţişează  doi  tineri  dormind  îmbrăţişaţi,  iar  organizatoarea  concursului porneşte  de  la  ideea  că,  citind  lucrările  noastre,  protagoniştii  reali  ai  fotografiei  se  vor  face cunoscuţi.  

           Frumos,  nu-i  aşa?  Şi  m-am  trezit  şi  eu  dis-de-dimineaţă,  cu  buzunarele  doldora  de  idei  şi  cuvinte  şi am  trimis  două  lucrări.  Şi  acum  aştept  rezultatele.  

           Puţin  spus  aştept.  Parcă  a  dat  strechea  în  mine,  mi-a  luat  Bresson  minţile  de  tot.  Regulamentul  spune  că  va  fi  un  singur  câştigător,  dar,  din  totalul  celor  252  de  lucrări  primite,  se  vor  selecta  44,  care  vor  fi  publicate  într-un  volum  de  proză  scurtă.  De  o  lună  de  zile  visez  că  voi  fi  şi  eu  printre  cei  44,  chiar  ultimul,  numai  să  fiu.  În  mintea  mea  înceţoşată  de  un  început  de  paranoia  (asta  ca  să  fiu  indulgentă   eu  cu  mine),  s-a  înşurubat  ideea  că  sfârşitul  lumii  are  legătură  cu  faptul  că   nu  sunt  şi  eu  printre  cei  aleşi.  Cutremure,  potopuri,  tsunami,  uragane,  Katrina...pfuii... floare  la  ureche  pe  lângă  asta...

             Dar  azi,  ziua  în  care  se  va  anunţa  câştigătorul,  m-am  decis  să-mi  fac  autocritica  şi  să  merg  mai  departe. 

           Trezeşte-te,  fetiţo,  pentru  un  gram  de  succes,  fiecare  cuvânt  trebuie  muiat  în  fiere  şi  în  miere,  alternativ  şi  concomitent,  trebuie  cântărit  cu  cea  mai  mare  grijă,  iar  locul  unde  va  fi  aşezat  trebuie  măturat,  aspirat  şi  lustruit  până  te  dor  ochii.

           Şi  abia  pe  urmă  poţi  să  speri.

           Succes  pentru  la  anul !!!

          

O săptămână nouă

             Caut  o  săptămână  nouă.  În  niciun  caz  cea  care  începe  acum.  Se  prevede  urâtă  tare,  ca  o vrăjitoare  supărată,  cu  mătura  ruptă,  cu  condurii  scâlciaţi  de  la  atâta  vânzoleală  în  sus  şi-n  jos  prin viaţa  mea.  Haihui  viaţă,  ce  să  mai  zic...

             În  paginile  sale  cu  picioare  adânc  înfipte  în  întrebările  noastre  de  zi  cu  zi,  revista   online  Catchy  a  găzduit  un  sondaj  de  opinie  pornind  de  la  întrebarea  Tu  de  ce  stai  pe  Facebook?    Doamne,  întortocheate  răspunsuri  şi  ciudate  motivaţii   găsesc  oamenii  pentru   cele  câteva  secunde,  minute,  ore  petrecute  cu  ochiul  lipit  de  gaura  cheii  vecinului.  Pentru  că,  din  punctul  meu  de  vedere,  totul  se  reduce  la  curiozitate  -  ce  mai  face  cutărescu,  s-a  îngrăşat  mai  tare  decât  mine,  sau  uite,  are  două  riduri  în  plus,  chiar  acolo  lângă  ochiul  stâng...poze,  bancuri,  bârfe...din  când  în  când  o  punte  de  legătură  solidă  cu  cei  aflaţi  la  celălalt  capăt  al  pământului.  Cred  că  aşa  l-a  gândit  Zuckerberg  ăla,  o  pâlnie  uriaşă  de  tras  cu  urechea...

Dar  cel  mai  mult  mi-a  plăcut  comentariul  lui  Andrei  Bogdan  Vulpescu:  " Facebookul este un imens bazar de vrăjeală. Oamenii vând și cumpără vrăjeală.... Sunt om și deci am dreptul să fiu vulnerabil, suferind sau, de ce nu, prost – unde e problema?"

             Dacă  mă  agăţ  de  vorbele  lui,  poate  trec  şi  eu  de  săptămâna  asta,  că  nu  mi  se  arată  nicio  soluţie  să  o  ocolesc - sunt  om  şi  am  dreptul  să  fiu  prost.  Şi  dacă  sunt  prost,  cine,  ce  mai  aşteaptă  de  la  mine?  oare  funcţionează???

             Imi   place  la  nebunie  să  citesc  ziare  şi  reviste.  Nu  mă  uit  la  emisiunile  de  ştiri  de  la  televizor  şi  nici  nu   ascult  ştirile  la  radio.  Nu  le  pricep  decât  dacă  văd  eu  scris  negru  pe  alb,  am  impresia  că  numai  în  felul  acesta  pot  diseca  şi   apoi  digera  informaţia  respectivă  la  parametrii  corecţi.

             Un  articol  din  ziarul  Gândul  de  azi  mi-a  atras  atenţia  în  mod  special: 

Hoţii tablourilor din Olanda şi-au recunoscut faptele, pentru a-şi reduce pedepsele.

Până  aici,  nimic  neobişnuit.  Partea  cea  mai  interesantă  abia  acum  începe:
Ei vor să dea în judecată muzeul pentru că nu era păzit cum trebuie.

Am  crezut  că  nu  văd  bine.  Sau  că  au  greşit  ei  când  au  scris.  Dar  nu,  totul  este  corect,  pentru  că  mai  jos  citesc  aşa: "  nu existau senzori în preajma operelor de artă, "nici măcar o bară sau un geam de protecţie ca să nu ajungi să pui mâna pe ele sau să ajungi să arunci cu cerneală în ele".

Băi,  nesimţiţi  de  olandezi  ce  sunteţi,  se  poate  aşa  ceva?

Să  aruncaţi  voi  vina  pe  amărâţii  noştri  compatrioţi,  care  v-au  atras  atenţia  asupra  erorilor  de  protecţie?  Să  vă  fie  ruşine  la  obraz!!!  Vă  daţi  voi  seama  cât  de  greu  a  fost  pentru  Radu Dogaru, Eugen Darie şi Adrian  Procop  să  comită  această  faptă?  se  duseseră  şi  ei,  ca  oamenii  cinstiţi  şi  corecţi,  să  vadă  şi  să  se  cultive  cu  frumuseţea  tablourilor  şi,  hopa,  olandezii  nu  aveau  nici  sârmă  ghimpată,  nici  lacăte  cu  şapte  chei,  nici  zmei - parazmei  de  pază,  aşa  cum  este  obişnuit  românul  nostru  de  la  basmele  lui  Ispirescu  încoace.  Nimic,  nimicuţa...

Şi  atunci,  s-au  strâns  la  sfat,  greu  sfat,  ce  să  facă  şi  cum  să  facă  să  atenţioneze  onoarea  olandeză  despre  lucrurile  nefireşti.  Şi  au  acţionat:  curat,  fără  tămbălău  imediat  şi  foarte  eficient,  că  nici  acum  nu  le-au  mai  găsit.  Au  avut  grijă  Alexandru  Bitu,  Petre  Condrat  şi  Olga  Dogaru - oameni  strângători  şi  secretoşi  nevoie  mare.  Mi-aduc  aminte  că  mi  s-a  aplecat  cam  o  săptămână  când  am  citit  că  madam  Olga,  friguroasă  din  fire,  a  ars  tablourile.

            Picasso,  Matisse,  Monet,  Gauguin,  Meyer  de  Haan  şi  Lucian  Freud  le  vor  fi  veşnic  recunoscători  românilor  pentru  sacrificiul  lor.  Trăiască  avocaţii  şi  sistemul  care  permite  producerea  de  circumstanţe  atenuante  prin  acest  artificiu!

P.S.

Dacă-mi  daţi  voie,  vă  rog  eu  frumos,  de  doamna  Olga  să  nu  vă  atingeţi...  în  puşcărie  e  frig  şi  nu  mai  are  alte  tablouri!  Să  nu-i  mai  daţi  idei!!!

                    Peste  tot  se  vorbeşte  despre  comunicare  şi  despre  generozitate.  Despre  cum  se  rezolvă  toate  problemele   umanităţii  atunci  când  te  aşezi  la  o  discuţie,  aşa,  ca  între  fete  şi  băieţi.  Despre  cum  e bine  să  dai  pentru  că  şi  tu  vei  primi,  la  rândul  tău,  însutit.  Dar  nimeni,  absolut  nimeni  nu-ţi  spune  ce  să  faci  cu  vorbele  pe  care  le-ai   irosit   o  viaţă  întreagă  în  timp  ce  "adrisantul"  era  ocupat  cu  orice,   numai  cu  ascultatul  nu.  Ce  să  dai,  cum  să  dai  şi,  mai  ales,  cui  să  dai,  nici  asta  nu  te  învaţă  nimeni.  Rămâne  la " liberul  tău  arbitru"...  care  arbitru,  în  zilele  noastre,  nu  o  nimereşte  nici  dacă  îi  pui  saramură  pe  o  rană  proaspăt  tăiată.  Şi  atunci  ?  e  mai  simplu  să  dai  like  decât  o  mână  de  ajutor,  e  mai  uşor  să-ţi  pui  căştile  în  urechi  şi  mâinile  în  buzunare   şi   să  laşi   psihiatrul  să  asculte,  că  de-aia  e  plătit.  Şi  dacă,  totuşi,   nu  alegi  calea  simplă  mai  sus  numită  şi  te  implici,  nu-ţi  mai  rămâne  decât  să  te  rogi  fierbinte  să  te  facă  Dumnezeu  invizibil.  Să  nu  te  vadă  semenii  tăi  care  aruncă  cu  ouă  şi  roşii   după  tine...

   

               Am  învăţat  că  viaţa  desenează  cercuri.  Ne  ia  pe  fiecare,  pe  rând,  ne  roteşte  ca  o  tiribombă  din  bâlciurile  copilăriei  şi  ne  lasă,  ameţiţi  şi  dezorientaţi,  exact  în  locul  de  unde  ne-a  cules.  Probabil  din  cauza  ameţelii  nu  recunoaştem  circumstanţele  şi  greşelile  pe  care  le-am  mai  făcut,  în  aceeaşi  situaţie  care, e  adevărat,  apare   îmbrăcată  în   haine  diferite.   

                   Şi  am  mai  învăţat  că  poticnelile  ne  duc  mai  departe,  cu  sau  fără  nasul  rupt  în  urma  căzăturii.

                   Cel  mai  important  lucru  rămâne  alegerea  de  după.  Ce  vom  face  odată  ieşiţi  din  buimăceală  şi  ce  vom  schimba  la  noi… în  primul rând  la  noi,  pentru  că  pe  ceilalţi  nu-i  poţi  schimba  decât  dacă  sunt  şi  ei  dispuşi,  proaspăt  ieşiţi  din  vâltoarea  cercurilor  mai  sus  pomenite.

                   Se  pare  că  eu  nu  pot  să  mă  schimb  fundamental,  să  mă  fac  femeie  serioasă  care  ştie  să-şi  administreze  traiul  amărât  de  zi  cu  zi  în  aşa  fel  încât  să  nu  devină  iadul  pe  pământ.  Dar  ceva  tot  am  făcut:  m-am  apucat  de  scris!!!  Cu  sau  fără  talent,  cu  sau  fără  subiecte,  eu  scriu  şi  mă  distrez  al  naibii  de  bine  făcând  asta.  Eeeee,  dar  situaţia  se  schimbă  total  atunci  când  ai  pe  cineva  care  are  încredere  în  ceea  ce  faci  cu  tastatura  calculatorului.  Şi  eu  sunt  o  norocoasă.

                   Mare  invenţie,  domne,  mare,  net-ul  ăsta!

                   Te  trezeşti   dimineaţa  şi,  hopa, mesaj  nou…

              Vă  mulţumesc,  doamna  Felicia,  pentru  că  ascultaţi  şi  auziţi,  pentru  încurajări  şi  doruri…  pe  care,  apropos,  vi  le  sărut  şi  vi  le  trimit  înapoi.

               Televizorul  este  un  străin  pentru  mine. Îl  folosesc  selectiv,  cu  picătura,  ca  să  nu  mă  doară  foarte  tare.  Sunt  dependentă,  în  schimb,  de  filme.  Şi  artistice  şi  seriale.  Şi  de  două  zile  sunt  bântuită,  la  propriu,  de  o  anumită  secvenţă,  dintr-un  anumit  serial  poliţist.  Se  face  foarte  mare  caz  pe  seama  bisericilor  şi  a  credinţei  oamenilor.  Că  e  bine  aşa  sau  invers,  că  nu  e  bine  aşa  sau  invers...  râuri  de  cerneală  curg,  oamenii  se  îmbulzesc  până  la  moarte    pentru  a  atinge  moaştele  sfinţilor,  îşi  fac  cruce  în  public  sau  în  privat  şi  pleacă  mai  departe.  Câţi  cred  cu  adevărat,  asta  este  deja  altă  poveste.

             În  filmul  acesta,  însă,  am  văzut  un   fel  de  credinţă  care  m-a  cutremurat.  Ortodocşii,  catolicii,  reformaţii  şi  toţi  ceilalţi   creştini  cred  şi  se  roagă.  Mai  fac,  din  când  în  când  câte  o  donaţie.  Personajul  principal  din  film  îşi  vede  fiica  pe  patul  de  spital,  la  un  pas  de  moarte  şi  îşi  dă  seama  că  numai  o  minune  o  poate  salva.  Şi  pentru  asta,  alege  sacrificiul :  unirea  cu  pământul  străbun,  cu  aerul  şi  apa,  cu  soarele  atotputernic  -  un  ţăruş  înfipt  în   pământ,  de  care  îl   leagă  o  funie  prinsă  direct  de  pieptul  lui...  cu  faţa  în  bătaia  soarelui  şi  a  vântului,  nemişcat,  nemâncat  şi  fără  să  bea  apă,  implorând  pentru  viaţa  fiicei  lui  până  când  primeşte  binecuvântarea  spiritelor,  binecuvântare  dovedită  prin   ruperea  funiei  şi  posibilitatea  lui  de  a  se  odihni.

                  Dincolo  de  impresia  artistică,  scena  m-a  impresionat  prin  profunzimea  alegerii:  s-a  rugat  într-o  altă  credinţă,  într-o  altă  cultură,  în  cea  care  i-a  oferit  posibilitatea  de  a  se  sacrifica,  de  a  se  uni  cu  tot  ceea  ce  îl  înconjoară  pentru  a-i  da  viaţă  fiicei  sale  din  nou.  Nu  şi-a  negat  nicio  clipă  credinţa  sa,  nu  şi-a  negat  apartenenţa  la  o  anumită    religie,  doar  le-a  unit  pe  toate  în  ruga  sa  fierbinte.  

                 Nicio  religie  nu  e  mai  bună  decât  cealaltă.  După  cum  spunea  Liviu  Frăţilă  (revista  Catchy) ,  Dumnezeu  "mă învață și-mi explică clar că poate fi într-un banal tufiș sau pe stradă."  

                   Sacrificiul  de  sine  şi  sinceritatea  sunt,  întodeauna,  primite  şi  răsplătite.

        

                  De  multe  toamne  încoace,  zilele  mele  încep  supărate.  În  viaţa  mea,  timpul  se  rostogoleşte  ca  un clovn  năuc, fără nicio  direcţie,  fără  plasă  de  protecţie  şi  fără  aplauzele  unui  public  care  nu  înţelege  nimic   dincolo  de  scălâmbăielile  dureroase  ale  acestuia.  Şi  cu  toate  acestea,  îmi  place  toamna.  E  linişte,  adâncă  şi  curată  linişte,  spartă  doar  de  căderea  lină  a  frunzelor,  balsam  pentru rănile  pământului  şi  ale  sufletului  meu.  Plec  de  la  locul  de  muncă  spre  casă  şi ocolesc  prin  parc.  Stau  pe  o   bancă  minute  în  şir,  mă  ridic  şi  trec  mai  departe,  la  altă  bancă,  la  altă  perspectivă  asupra  pădurii  multicolore  de  pe  partea  cealaltă  a  drumului.  Stau  şi  privesc,  atât.  Mă  limpezesc  de  micimea  gândurilor  despre  ratele  neplătite  la  bancă,  despre  problemele  copiilor  mei,  despre  sentimentul  de  vină   şi   de  neputinţă  ce  mă  zdrobeşte,  implacabil,  secundă  cu  secundă...
                    E  frumoasă  toamna  şi  atunci  când  plouă  şi  plouă  şi  plouă... şi  stai  cu  nasul  lipit  de  geam,  ca  în  copilărie....Şi  în  fiecare  toamnă  îmi  propun  să  mă  scutur  de  rele,  aşa,  ca de  un  cojoc  prăfuit,  mă  pregătesc  să  las  în  urmă  un  an  greu  şi  înăbuşitor. În fiecare  toamnă  este  ziua  mea  şi  vreau  să  mă nasc  în  fiecare  toamnă  iar  şi iar  şi  iar...  până  la urmă  nimeresc  eu o  toamnă  mai veselă.

E  toamna  mea...
eu  sunt  născută-n  toamnă,
miros  a  poamă  coaptă
iar  dacă  toamna  apare  răsturnată,  parcă  n-aş  fi
sau
poate  nu-s...

Mult  mi-am  dorit  să  fiu  aici  şi  iată  sunt.  Bine  am  venit!!!