vineri, 25 iulie 2014

Cititorule,  să  nu-mi  dai  deoparte  cuvintele,  să  nu  le  împrăştii  cu  latul  palmei  ca  pe  nişte  firimituri  rămase  pe  masa  festinului  tău.  Ele  doar  se  aliniază  ascultătoare,   aşa  cum  le poruncesc  gândurile  mele  şi,  te  rog,  ai  grijă  să  nu  le  învălmăşeşti  că  mult  mi-a  trebuit  să  le  desluşesc.  Şi,  într-o  viaţă  de  om,  a  mea,  încă  nu  am  reuşit…
                        Ştiu,  ai  să  zâmbeşti  subţire,  din  colţul  buzelor:  ia  uite şi  la  asta,  iar  întrebări  despre  viaţă !   Te  dezamăgesc,  nu  despre  viaţă…
                        M-am  trezit  buimacă  de  atâtea  vise  urâte,  cu  mâinile  atârnând  de-a  lungul  sufletului  ars  şi  neputincios.  M-am  trezit  doar  pentru  că  dimineaţa  urla  din  toţi  rărunchii  la  fereastra  mea,  cerându-şi  drepturile   şi   invocând  amendamente  la  legi  şi  ordonanţe  doar  de  ea  ştiute.  Nu  catadicsesc  să  o  salut,  nu  mă  interesează  prezenţa  ei,  doar  că  nu  pot  dormi  în  hărmălaie.  Ciudat…  de  parcă  aş  dormi  defel…
                        Statuile  dorm?  Visează?  Se  îngheboşează  şi  ele  în   gerul  iernii  sau  tânjesc  după  răcoare  în fierbinţeala  verilor?!  Dar  statuile  sunt  vii,  oare?  Care  este  diferenţa  dintre  mine  şi  ele?
                        Se  spune  că  noi,   oamenii,  suntem    Creaţia.   Supremă.  Că  defectele  şi  calităţile  sunt,  de  fapt,  o  expresie  a  absolutului,  suma  vieţii  şi  a  morţii  împărţită  fiecăruia.  În  cele  mai  multe  cazuri,  îţi  dă  rezultatul  cu  rest.  Restul  rămâne,  o  ia la  vale  ca  un  bulgăre  de  zăpadă,  creşte,  creşte,  devine  iar  o  expresie,  se  împarte  iar,  rămâne  rest  iar …
                        Şi  dacă  eu  nu  vreau?  Nu  mai  vreau?  Nu  mă  interesează  viaţa,  moartea  e  mai  incitantă,  e  maniacă  şi  secretoasă.  Viaţa  e  la  fel  pentru  toată  lumea,  cu  variaţii  mici,  foarte  mici  sau  deloc,  dar  moartea,  moartea  ţi  se  răsuceşte  în  trup   ca  şarpele,  ustură  ca  focul  şi  nu  trece  niciodată.  Şi  nici  nu  îmbătrâneşte.  Moartea  nu  are  nevoie  de  bani.  Şi  nici  de  dragoste.  Ea  e  fericită  mereu  şi  oricum.  Nu  se  supără  dacă  o  mai  păcăleşti  din  când  în  când  şi  nici  nu  vrea  să-ţi  ceri  scuze  dacă  i-ai  greşit  cu  ceva.  Şi ,  cum  mama  naibii  poţi  să-i  greşeşti   morţii? 
                        Ea  te  iubeşte  ca  un  puştan  îndrăgostit  ce  te  aşteaptă  şi  îţi  urmăreşte  paşii  cu  inima  zvâcnind  de  speranţa  neaşteptatei  aplecări  asupra  lui.   Nici  pretenţii  pentru  remuşcări  nu  ridică.  Te  strânge  în  braţe,  îţi  alină  durerile  şi  te  transformă  în  martir.
                        Se  poate,  oare,  să  fie  mai  bună,  mai  blândă  şi  mai  înţeleaptă  decât  noi?
                        Şi  nici  măcar  nu  am  gânduri  de  sinucidere.  Nu-mi  pot  permite  luxul  de  a  mă  lăsa  toropită  de  niciunde  şi  de  nicăieri,  de  a  închide  ochii  -  obloane  peste  toate  şi  peste  nimic.  Nu-mi  pot  permite  nici  măcar  un  somn  bun  sau  un  vis  frumos. 
                         Doar  mă  gândesc  şi  eu,  ca  omul  şi  îmi  plâng  de  milă  -  dacă  nu  eu,  atunci  cine?
                        Cititorule,  să  nu-mi  dai  deoparte  cuvintele…  Mă  va  durea  şi  mai  tare!