Povestea mea despre experiențe

  

              Fericit  cel  care  învață  la  tinerețe  și  aplică  la  batrânețe.  

              Sincer,  habar  n-am  unde  am  citit  sau  am  auzit  așa  ceva,  dar  mi-a  plăcut  tare  și  am  reținut.  

            Povestea  mea  nu  e  nouă,  am  mai  scris-o  și  am  tot  spus-o  tuturor  apropiaților  mei  care  nu  au  reușit  să  se  eschiveze  și  are  rădăcini  antice, ăhăăă,  încă de  pe  vremea  când  eram o  elevă  de  liceu  teribilă, răsfățată  și  extrem  de  emancipată. 

În mintea  mea  intoxicată  de  personajele  tuturor  romanelor  și  poeziilor care  îmi  picaseră  sub  ochi,  femeia  perfectă  era  intangibilă,  elegantă  și  mândră  posesoare  a  unui  vocabular  deosebit  de  ales.  Așa   că,  în  plină  eră  a  goanei  după  blugi  originali,  achiziționați  pe  sub  mână  de  la  bișnițari,  eu  umblam  în  rochii  de  supraelastic,  fuste  vaporoase  și  bluze  cu  flori  naturale  la  rever  și  vorbeam  de  parcă abia  atunci  mă  coborâsem  din  gramatica  de-a  patra.

Adolescenții  de  atunci, ca și cei  de  acum,  desigur,  de  cele mai  multe  ori  ignorau  mulțumesc-ul  sau  bună  ziua,  considerându-le  desuete  și  nedemne  de  atenție,  înlocuindu-le  cu  expresii  din  curentul  literar  la modă  al cartierului  din  care  proveneau.  Bineînțeles  că  eu  făceam  uz  de  ele,  cu o figură  de  faraon  în  exil  și  gesturi  elevate  care,  în  mod  surprinzător,  nu  m-au  exclus,  totuși,  din  grupul  la  care  eram  afiliată. 

Povestea  mea  se  poate  încadra,  cu  brio  chiar,  în  categoria  experiențe dezvoltare  personală,  că  tot  au  apărut,  fix  ca ciupercile  după  ploaie,  tot  felul de  cursuri,  sesiuni,  cluburi,  antrenori  de  conștientizare  și  dezvoltare a  talentelor  și  abilităților  personale.  Toate  în  scopul îmbunătățirii  calității  vieții.  Recunosc,  mi-a  îmbunătățit.  M-a  învățat  să  nu  mai mint, să nu  mai  spun niciodată  da  când  sigur  este  nu  și  nici  viceversa.

După  cum  spuneam, eram  elevă  prin  clasa  a unsprezecea  într-un  internat  de fete,  situat  chiar  lângă  parcul  central  al orașului,  ale  cărui  alei  nu  mai  prezentau  niciun  secret  pentru  noi  și  pentru  băieții  de  la  celelalte  licee  din  oraș.   De  ceva  vreme,  apăruse  în  peisaj  un  băiat  de  vreo  douăzecișitrei  de  ani,  subțirel,  înalt,  blond  și  cu  ochii  albaștri,  precedat  de  o  faimă – magnet  pentru  toate  gâsculițele  liceene  care  bântuiam  pe  acolo.  Făcuse  vreo  doi  ani  de  pușcărie,  nu  se  știa  de  ce,  dar  imaginația  noastră  țesea  deja  scene  de  bătălii  apocaliptice  pentru  inima  unei  fete  de  vârsta  noastră.  Și  suspinam  toate  în  taină  după  el  și  ne  temeam  toate  foarte  tare  de  consecințele  unei  vorbe  la  ceas  de  seară  cu  respectivul.

Adică,  inima   da, da,  conștiința  ba, ba!

Pusese  el  ochii  pe  o  colegă  mai  mare,  din  a  douăsprezecea,  super  sănătoasă și  super  înzestrată  de  la  natură  la  capitolul   trup   și  suflet,  dar  nevricoasă  tare  ( vorba lui  Caragiale)  la  capitolul   minte.  Tremura  și  fugea  așa de  ostentativ  de  el,  că  până  și  boboacele de-a  noua  o  considerau  extraterestră.  Și  cum  eram  celebră  pentru  vorbele  alese  pe  care  le  purtam  mereu  în  buzunar,  el  a  hotărât  să  mă  numească  purtătorul  lui  de  cuvânt. 

Azi  o  vorbă,  mâine  alta,  până  când  el  s-a  plictisit  de  Cyrano  de  Bergerac  și  m-a  invitat  la  film.  Și  m-am  dus.  Și  la  o  înghețată.  Și  m-am  dus.  Nu-i  vorbă  și  mie  îmi  era  frică  să  ies  cu  el,  dar  obrazul  subțire  cu  sacrificii  se  ține,  nu  se  făcea  să  refuz  un  băiat  așa  politicos.  Ce-i  drept,  băiatul  nu  a  fost  niciodată  deplasat,  mă  ținea  de  mână  sau  de  umeri  de  parcă  eram  din  cristal  aurit  și  îmi  povestea  mereu  despre  ce  făcea  el  la  atelierul  auto  de  la  gară,  unde  lucra.  

       Într-o  vineri,  mă  invită  în  parc,  la  plimbare.  Da,  cum  să  nu,  mergem  mâine  că  e  sâmbătă,  am  spus  eu,  perfect  conștientă  că  în  sâmbăta  cu  pricina  aveam  bilet  de  tren  dus  întins  spre  casă.  Și  am  plecat  și  am  stat  două  zile  cu  părinții  și  cu  prietenele  mele   fără  să  mă  sinchisesc  de  bietul  băiat. 

Luni,  după  ore,  mă  aștepta   lângă  scările   internatului.  Cu  trei  lalele galbene în mână.  Mi-am  construit  imediat  figura  de  regalitate  ofensată, convinsă  că  nu  a  fost  nici  el  în  parc  și  venise să-și  ceară  scuze.

Ehee,  te  pui  cu  neprevăzutul,  cu  neștiutul?  Cu  viața?  Cu  furnizorul  tău  de  experiențe?  Eu  vă  zic,  mai  bine,  nu!

Salut,  salut  și  întind  obrazul pentru  sărutul  de  rigoare.

Și ...  jaaap ...  dacă  eram în  București,  sigur  auzeam  câinii  din  Giurgiu,  dar  așa ... mi-au  țiuit  urechile  trei  zile  dup-aia.

Mi-a  trântit  florile  în  brațe,  mi-a arătat  obrazul  și  dus  a  fost.  Până  am  terminat  liceul,  l-am  mai  întâlnit  doar  de  vreo  două  ori, pe  stradă,  din  întâmplare.  M-a  salutat  politicos  și  a  trecut  mai  departe. 

Niciodată,  dar  niciodată  nu   am  mai  mințit  în  asemenea  situații.  Vorbele  mele  meșteșugite  m-au  ferit  de complicații  și  mi-au  câștigat  și  faima  de  fată  parolistă. 

După  cum  spuneam,  fericit  cel  care  învață  la  tinerețe  și  aplică  la  bătrânețe.  Sau,  chiar,  toată  viața.  Sincer,  habar  n-am  unde  am  citit  sau  am  auzit  așa  ceva,  dar  mi-a plăcut  tare  și  am  reținut.  Bașca  o  palmă  neprevăzută,  într-o  după-amiază  colorată  de  toamnă.

Articol scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020.

Dragul meu ...

Dragul meu,

                        Sper  din  suflet  ca  scrisoarea mea  să  te  găsească sănătos  și  binevoitor,  așa cum  sunt  și  eu  în  momentul de  față.

            A  trecut  ceva  timp de  când  nu  ți-am  mai  scris  dar, crede-mă  când  îți  spun,  am  fost  extrem  de  ocupată.  Nu  că  nu  m-ai  crede,  sunt  sigură  că  o  faci, pentru  că  ultima  dată  când  te-ai  îndoit  de  mine  ai  avut  nevoie  de  două  săptămâni,  o  brățară  filigranată  de argint  și  trei  cutii  de  praline  elvețiene  ca să  te  iert.

            În  fine, să  nu  ne pierdem în  povești  vechi ...

            Ca o  soție  iubitoare  și  cumsecade  ce  mă aflu,  să  știi  că  am primit  banii  de  la  tine  și  m-am  apucat  imediat  de renovat  micuța  și  cocheta  noastră  casă.

            Închipuie-ți,  dragul  meu,  ce  a însemnat  pentru  o  femeie  singură și  delicată  ca  mine,  să  caute  cele  mai  bune  materiale,  să  tocmească  meșterii  potriviți  și  să  supravegheze  discret  și  cu  tact,  cum  altfel?,  doar mă  știi!,  toate  lucrările.

            Ca  să  nu  mai  vorbim  despre  ideile  de  reamenajare,  care  nu  mi-au  dat  voie  să  dorm  și eu  liniștită  măcar  o  singură  noapte  dată  de la  Dumnezeu.  Doar  toată  viața  mi-am  dorit  să  fiu  recunoscută  drept  home decor  influencer.  N-a  fost  să  fie, ce  să-i  faci,  nu  toată  lumea  înțelege eleganța  și  utilitatea  conceptului  meu.  Deși,  recunosc,  asta  a  fost  cea  mai  distractivă  parte.

            Să  începem  de  la  început,  după  cum  spune  poetul.  Cum,  care  poet?!  Mai contează?

            Știi,  desigur,  care  este  cea mai  importantă  încăpere din  casă,  nu-i  așa?

            Da, da,  ai  dreptate,  bucătăria.

            Păi,  nu  acolo  ne  petrecem  noi  doi  după-amiezele, după serviciu,  vorbind  vrute  și  nevrute, în  timp  ce tu  gătești  și pentru  noi,  și  pentru  mama? Că ea, săraca,  nu  mai  poate,  deh,  e  bătrână!

            M-am  gândit  eu, m-am perpelit  eu  ce  m-am  învârtit  și  am  ajuns  la  concluzia  că,  negreșit,  tu  meriți  ceea  ce  este  mai  bun.  Deci,  super bucătărie  să  fie!

            Am început  cu  pereții.  Păi,  nu  ziceai  tu  că  albul te  deprimă  foarte  tare?  Lasă,  dragule,  că  am  rezolvat:  culoarea  oului  de  rață, vernilul  acela după  care  te-ai  topit  când  ai  văzut  noua  mașină a  vecinului,  îmbracă  acum  pereții  noștri.  Mult  am bântuit,  să  știi,  după  noua  noastră  mobilă  de  bucătărie,  care, musai,  trebuia  să se  potrivească  perfect  cu  sistemele  încorporabile  de  la  Franke.  Cum,  care  Franke?  Pfuiii,  principalul  furnizor  de  sisteme  încorporabile  pentru  bucătării  casnice,  ai  înțeles?

            Suprafața  de  lucru,  Stone  by  Franke,  îți  dă,  pur  și  simplu,  fiori  la  atingere.  Netedă  și  ușor  de  curățat,  că  doar  n-o  să  stai  toată  seara  să  faci  curățenie,  că  mai  am  nevoie  și  eu  de  prezența  ta  ocrotitoare!

            Conform  celor  mai  moderne  tendințe,  plita  și  chiuveta  sunt  montate  una  lângă  cealaltă,  nu  una în  fața  celeilalte,  așa  cum  aveam noi  în  vechea  bucătărie.  Nimic  mai  simplu  și  mai  de  folos  decât  chiuvete  de  bucătărie  asortate  cu  o  plită  Franke.  Ca  să știi,  chiuveta pe  care  am  ales-o  este  din  ceramică,  mai  dură  ca  metalul,  rezistentă  la  zgârieturi, că  te  știu  eu  ce  neatent  ești  și  super-igienică. 

            Iar  plita  ...  ce  să  mai ...  aaa,  un  amănunt:  este  o  combinație  între  plita  cu inducție  și plita  cu  gaz,  că  n-am  fost  foarte  sigură  de  preferințele  tale.  Și  are  finisaj  mirror,  să  știi,  ca  oglinda  fermecată  din  poveste.  Minunata  ta  tocăniță  de  pui  se  va  găti, practic,  singură,  la  un  asemenea  nivel,  nu crezi?

            Dar  știi  care  este  cel  mai  cel  accesoriu? 

În  mod  normal  ai  avea  dreptul  la  trei  încercări,  dar  eu  nu  mai  am  răbdare  și  sar  peste  ele:  hota.  Hotă  Franke,  evident,  in-vi-zi-bi-lă!  Da, da,  vorbesc  serios,  nu  glumesc:  când  nu  este  folosită,  este  ascunsă  sub  blat  și  o  poți  ridica  printr-o  simplă  atingere.  Se  curăță  dintr-o  singură  mișcare,  nu  ocupă  spațiu  și  nu  face  zgomot!

Am  ajuns  și  la  cuptor,  cum  altfel?,  cuptor  Franke.

            Datele  problemei  sunt  mult  mai  serioase  acum,  cu  noua  tehnologie  dinamică  de  gătit  -  Dynamic  Cooking  Technology -  adică  DCT,  care îți  va permite  să  gătești  ușor,  mai  multe  feluri de  mâncare,  în  același  timp,  fără a  afecta  aromele  și  gusturile. 

            Ei,  ce-ți  spuneam  eu?  Meriți  ce-i mai  bun, dragul  meu!

            Nicio  scuză  nu  mai  ai  acum,  să  nu  mai aud  că nu  mă  poți  răsfăța  cu  sosul  ăla  incredibil  de  ceapă  caramelizată  și  gem  de  prune,  aruncat  peste  o  bucată  serioasă  de  ceafă  de  porc ... mmmm ...că  durează  prea  mult,  că trebuie  să  te  trezești  devreme,  că  mai  ai  și  de  spălat  aragazul  ....  nu, tată,  nu  mai  merge!

            Uite,  ca să  nu  zici  tu  că  eu  nu  te  iubesc,  m-am  hotărât  să  te  ajut:  dat  fiind  chiuveta  incredibilă  situată  chiar  lângă  plită,  tu  speli  plita  și  cuptorul  și  eu  îți  clătesc  buretele  de  spumă  și  de  mizerie.  Ei,  ce  zici,  nu  sunt  eu  o  dulceață  de  femeie???

            La  sfârșit,  m-am  uitat  cu  mare  atenție  la  noua noastră  bucătărie.  Îi  lipsea  ceva și  nu  știam  ce.  

           M-am  dumirit  în  cele  din  urmă:  o  mică  frapieră  din  inox  și  sticlă,  așezată  cochet  pe  blat,  pentru  o  sticlă,  două  de  bere  sau  de  vin,  depinde  ce gătești  în  seara  respectivă.  Că  eu  îți  respect  deciziile,  nu  mă  bag!

            După  cum  spuneam, dragule,  am  fost  ocupată! 

            Te  pup  dulce  și  te  aștept  cu  drag  acasă,  să  pui  în  valoare  toate  aceste  minunății!

Semnez,

soțioara  ta  devotată

           

           

           

           

           

Spring SuperBlog 2020

                De  data  asta  am  întârziat.

                Prima  probă  de  la  Spring  SuperBlog  2020  şi-a  scos  deja  căpşorul,  exact  ca  în  povestea  aia  cu  un  ghiocel  ce  răzbate  primul  de  sub  frunze  uscate  şi  petice  răzleţe  de   zăpadă,  iar  eu  nu  m-am  înscris  încă.

                Noroc  cu  regulamentul  de  participare,  care  are  deschisă  o  portiţă  şi  pentru  întârziaţi  ca  mine.

                Poate  că  întârzierea  asta  este  un  semn  bun:  aşa  cum  mă  bulucesc  eu  acum  la  înscriere,  aşa  se  vor  buluci  şi  premiile  la  uşa  mea!    Speranţa  moare  ultima,  nu-i  aşa?

                Deci,  una  peste  alta,  particip  la  Spring  SuperBlog  2020!

                De  ce?

                Pentru  că  de  câteva  luni  încoace  m-am  ferit  de  cuvintele  scrise,  de  parcă  ele  m-ar  fi  ars  cu  fierul   încins  direct  pe  cord  deschis.

                Pentru  că  iarna  asta  m-a  stors  de  toate  gândurile  bune,  mai  ceva  ca  pe-o  lămâie  şi  mi-a  lăsat  doar  umbre  şi  goluri  pe  care,  musai,  să  le  umplu.

                Pentru  că  vine  primăvara  şi  am  nevoie  disperată  de  poveşti  cu  miros  de  cais  înflorit  şi  gust  de  regina – nopţii  şi  de  zambile  albastre.

                Pentru  că  aici,  la  Spring  SuperBlog  2020,  ştiu  sigur  că   voi  găsi  ceea  ce  caut.  Am  mai  fost  pe-aici  şi  am  primit.

                Spor  la  scris  şi  la  premii,  dragii  mei!