Vine pri ... Spring SuperBlog 2019!

             Pe  mine,  tastatura  m-a  salvat.

            A  găsit  ea  o  cale  să  mi  se  strecoare  în  brațe,  în  cele  mai  turbate  momente  ale  vieții,  să-și  aprindă  luminițe  sub  fiecare  literă,  ca  să  mă  încânte  și  să  toarcă  molcom,  ca  o  mâță  alintată,  așteptând  să  încep.  Și  n-a  așteptat  prea  mult.

            De  mai  bine  de  două  luni,  însă,  n-am  scris  nimic.  Excepție,  câteva  poze  și  perle  de-ale  nepoților  mei  și  atât.  Întâi,  mi-a  venit  omul  acasă  și  nu  m-am  putut  dezlipi  de  el.  Apoi,  mi-a  plecat  omul  de  acasă  și-am  stat  covrig  în  miezul  patului,  plângându-mi  soarta  amară.  Apoi ...  cine  mai  știe  de  ce  m-am  ținut  departe?!

            Dar  vine  primăvara,  oameni  buni!  Și-a  scuturat  ea,  iarna,  cojoacele  toate  peste  noi,  dar  Spring  SuperBlog  2019  o  va  întrece,  n-aveți  grijă!

            Scutură ...  dar  ce  nu  scutură!  Termene  apocaliptice,  probe  de-a  dreptul  malefice  și  note  ...  aicea-i  durerea  cea  mai  mare,  că  gusturile  nu  se  discută,  iar  părerile  sunt  așa  de  împărțite  că  revoluționează  matematica.

            Una  peste  alta,  să  te  țină  băierile  inimii,  să  ajungi  finalist  și  să  vezi  marea  la  Neptun,  la  Gală!

            Nu  garantez  că  voi  reuși,  dar  am  nevoie  de  brânciul  pe  care  mi-l  dau  probele,  ca  să-mi  regăsesc  prietena  credincioasă,  care  m-a  salvat  altădată.

            Da,  particip  și  la  Spring  SuperBlog  2019  și  vă  provoc  la  un  duel  al  cuvintelor  cinstit,  zi  de  primăvară  până-n  seară,  că  de  n-ar  fi,  nu  s-ar  povesti!

           

Cartofi cu wi-fi

           Abia  astă-vară  am  intrat  și  eu  în  rândul  oamenilor  normali,  cu  telefon  de-ăla  șmecher,  cu  touch.  Mi  l-au  dat  băieții  mei,  ca  să  putem  vorbi  pe  WhatsApp.  De,  vremurile ...
         Primul  lucru  pe  care  l-au  constatat  ei,  în  decembrie,  proaspăt  intrați  pe  ușa  casei,  a  fost  că  eu  nu  am  wi-fi-ul  pornit.
         -  Mă  conturbă,  le-am  răspuns  eu.  Dacă  am  chef  de  internet,  mă  duc  la  calculator  și  mă  zgâiesc  acolo  cât  și  unde  vreau,  că  și-așa  am  două  perechi  de  ochelari,  iar  pe  telefon  scriu  ăștia  cât  furnicile.
         Au  râs  ce-au  râs,  și-au  dat  coate  gen  i-auzi,  o  conturbă  și  și-au  văzut  de  treaba  lor.
         Astăzi,  însă,  așteptând  un  răspuns  de  la  cineva  de  foarte  departe,  am  activat  internetul  și  m-am  apucat  de  cartofi  prăjiți.  Asta  a  fost  comanda  și  nu  mi-am  putut  refuza  consoarta  care,  incapabil  să  stea  locului  mai  mult  de  cinci  secunde,  s-a  apucat,  acum,  în  miez  de  iarnă,  pe  gerurile  astea  cumplite,  să  amenajeze  balconul.

       
         Doar  că ...  la  naiba,  doar  nu  o  să  stau  să  fac  ulcer  de  curiozitate  de  la  atâtea  binguri,      nu-i  așa?  așa  că  am  lăsat  baltă  cartofii  jumătate  curățați  și  m-am  dus,  voinicește,  la  plimbăreală  pe  facebook.
        După  vreo  douăjde  minute,  vine  omul  meu  să  fure  un  cartof  prăjit  din  castron,  după  bunul  și  arhicunoscutul  lui  obicei.  Surprizăăăă...  zero  cartofi!
         -  Să  taci,  că  tu  ești  de  vină,  m-am  rățoit  la  el.
         -  Lămurește-mă,  cască  el  ochii  cât  cepele  la  mine.
         -  M-ai  certat  că  nu  țin  wi-fi-ul  deschis.  Iacă,  na,  azi  l-am  ținut. 
         -  Mare  dreptate  ai,  dragă.  Doar  știam  că  învățătura  dată  rău,  se  sparge  drept  în  capul  tău!

Cheile, bată-le norocul ...

         Cum  intrai  în  casa  noastră,  pe  peretele  de  dreapta,  trona  o  cheie  de  metal,  cam  prea  mare  pentru  gustul  meu,  cu  rol  de  suport  de  chei.  Nu  m-am  dat  eu  în  vânt  după  ea,  dar  i-am  recunoscut  întotdeauna  utilitatea.  Timpul  n-a  iertat-o  nici  pe  ea,  așa  că  strălucirea  din   tinerețe  dispăruse  ca  un  fum  și  acum  apărea  cam  ruginită  și  cam  obosită  și  tristă,  acolo,  singură,  pe  peretele  ei.

După  apoteotica  reamenajare  a  locuinței  mele  de  acum  doi  ani,  am  găsit  prilejul  potrivit  să  scap  de  cheia  veche  și  urâtă,  ducă-se  pe  pustii  să  se  ducă.  Iar  peretele  a  rămas  imaculat,  liber  de  orice  obligație  de  a  găzdui  cheile  zăngănitoare,  spre  disperarea  disperată  a  soțului  meu. 

Care  credeți  că  a  fost  primul  lucru  adus  acasă,  în  decembrie,  când  a  aterizat  de  pe  meleaguri  din  Nemția?  O  cheie-suport,  ca  să  nu  mai  stea,  Doamne-ferește,  vreo  cheie  nelalocul  ei  în  casa  asta!  Așa-mi  trebuie,  m-am  gândit   când  am  dat  ochii   cu  ea,  că  toată  vara   am  cercetat  și  răscercetat  toate  modelele  de  suporturi  și  n-am  găsit  nimic  pe  plac:  ba  prea  mare,  ba  prea  mic,  unul  prea  gri,  altul  prea  roz,  ăla  cu  prea  multe  flori,  ălălalt  numai  cu  buline,  nici  căsuță,  nici  etajeră,  nici  alte  forme,  fie  ele  și  de  domeniul  SF-ului.  Așa-mi  trebuie,  am  gândit  cu  năduf,  pe  când  soțul  meu,  conștiincios,  bătea  cuiele  de  rigoare  spre  a  fixa  cheia  buclucașă  în  perete.    Dar  n-am  zis  nimic,  că  doar  ăsta  este  singurul  lui  moft,  săracul,  iar  el  nu  comentase  nicio  vorbuliță  vizavi  de  puzderia  de  tablouri  și  tablouașe,  de  țestoase  și  mâțe  feng-shui,  împrăștiate  peste   tot,  în  toată  casa. 

                Numai  că  ...  omul  meu  este  extrem  de  ordonat  și  de  priceput.  Meșterește  orice,  repară  tot,  lucrurile  lui  sunt  întotdeauna  la  locul  lor  și  în  bună  rânduială  și,  mai  ales,  la  îndemână.  Dar,  cum  nimeni  pe  lumea  asta  nu-i  perfect  (  pe  cealaltă  nu  bag  mâna  în  foc),  omul  meu  este  incapabil  să  gestioneze ...  cheile.  Este  în  stare  să  coboare  patru  etaje,  să  ajungă  la  mașină,  să  se  uite  la  ea  din  toate  părțile,  ca  la  un  exponant  extrem  de  prețios  din  muzeu,  să  facă  stânga-mprejur,  să  urce  patru  etaje,  să  intre  pe  ușă  și  să  întrebe,  candid:

-           N-ai  văzut  cheile   de  la  mașină?

Omul  meu  este  extrem  de  săritor.  Dacă  ai  nevoie  de  el,  nu  trebuie  decât  să  ceri,  să-i  dai  un  telefon  și,  în  câteva  minute  este  echipat  și  gata  de  drum  spre  tine  și  necazul  tău.  Numai  că  ...  ar  ajunge  foarte  repede  și  te-ar  servi  prompt  dacă  și-ar  găsi  și  cheile.  Și  uite-așa  începe  o  căutare  generală,  de  la  toate  dulapurile,  până  la  toate  buzunarele  tuturor  membrilor  din  casă,  pentru  ca,  în  final,  cheile  lui  să  se  afle  dormind  cuminți  în  portofel.  Zâmbește  vinovat,  dă  din  umeri  și  o  întinde.  Iar  suportul-cheie  stă  cuminte,  părăsit  de  toți,  pe  peretele  de  la  intrare.  A,  nu  e  chiar  gol,  i-a  atârnat  cheia  de  la  pod  ca  să-i  țină  de  urât,  că  aia-i  mai  puțin  solicitată.

O  să-mi  fac,  pe  comandă,  acoperișuri  țuguiate  pentru  toate  dulapurile  din  casă.  Să  vedem,  unde-și  mai  cațără  cheile  și  toate  nimicurile  pe  care  le  are  el  prin  buzunare?  Și  o  să  montez  alarmă  luminoasă  și  cu  semnal  sonor  cu  maximum  de  decibeli  suportați  de  urechea  omenească,  care  să  se  activeze  doar  la  intrarea lui  în  casă,  direct  pe  suportul-cheie  atât  de  greu  încercat,  zău  dacă  nu!