Cum intrai în
casa noastră, pe
peretele de dreapta,
trona o cheie
de metal, cam
prea mare pentru
gustul meu, cu
rol de suport
de chei. Nu
m-am dat eu în vânt
după ea, dar
i-am recunoscut întotdeauna
utilitatea. Timpul n-a
iertat-o nici pe
ea, așa că
strălucirea din tinerețe
dispăruse ca un fum
și acum apărea
cam ruginită și
cam obosită și
tristă, acolo, singură,
pe peretele ei.
După apoteotica reamenajare
a locuinței mele
de acum doi
ani, am găsit
prilejul potrivit să
scap de cheia
veche și urâtă,
ducă-se pe pustii
să se ducă.
Iar peretele a
rămas imaculat, liber
de orice obligație
de a găzdui
cheile zăngănitoare, spre
disperarea disperată a
soțului meu.
Care credeți
că a fost primul lucru adus acasă,
în decembrie, când a aterizat
de pe meleaguri
din Nemția? O
cheie-suport, ca să
nu mai stea,
Doamne-ferește, vreo cheie
nelalocul ei în
casa asta! Așa-mi
trebuie, m-am gândit
când am dat
ochii cu ea,
că toată vara
am cercetat și
răscercetat toate modelele
de suporturi și
n-am găsit nimic
pe plac: ba
prea mare, ba
prea mic, unul prea gri,
altul prea roz,
ăla cu prea
multe flori, ălălalt
numai cu buline,
nici căsuță, nici
etajeră, nici alte
forme, fie ele
și de domeniul
SF-ului. Așa-mi trebuie,
am gândit cu
năduf, pe când
soțul meu, conștiincios,
bătea cuiele de
rigoare spre a
fixa cheia buclucașă
în perete. Dar n-am
zis nimic, că
doar ăsta este
singurul lui moft,
săracul, iar el nu comentase
nicio vorbuliță vizavi
de puzderia de
tablouri și tablouașe,
de țestoase și
mâțe feng-shui, împrăștiate
peste tot, în
toată casa.
Numai că
... omul meu
este extrem de
ordonat și de
priceput. Meșterește orice,
repară tot, lucrurile
lui sunt întotdeauna
la locul lor
și în bună
rânduială și, mai
ales, la îndemână.
Dar, cum nimeni
pe lumea asta
nu-i perfect (
pe cealaltă nu
bag mâna în
foc), omul meu
este incapabil să
gestioneze ... cheile. Este
în stare să
coboare patru etaje,
să ajungă la
mașină, să se
uite la ea din toate
părțile, ca la un exponant
extrem de prețios
din muzeu, să facă stânga-mprejur, să urce patru
etaje, să intre
pe ușă și
să întrebe, candid:
-
N-ai
văzut cheile de
la mașină?
Omul
meu este extrem
de săritor. Dacă ai
nevoie de el,
nu trebuie decât
să ceri, să-i
dai un telefon
și, în câteva
minute este echipat
și gata de
drum spre tine
și necazul tău.
Numai că ...
ar ajunge foarte
repede și te-ar
servi prompt dacă
și-ar găsi și
cheile. Și uite-așa
începe o căutare
generală, de la
toate dulapurile, până
la toate buzunarele
tuturor membrilor din
casă, pentru ca,
în final, cheile
lui să se
afle dormind cuminți
în portofel. Zâmbește
vinovat, dă din
umeri și o
întinde. Iar suportul-cheie
stă cuminte, părăsit
de toți, pe
peretele de la intrare. A,
nu e chiar
gol, i-a atârnat
cheia de la
pod ca să-i
țină de urât,
că aia-i mai
puțin solicitată.
O
să-mi fac, pe
comandă, acoperișuri țuguiate
pentru toate dulapurile
din casă. Să
vedem, unde-și mai
cațără cheile și
toate nimicurile pe
care le are
el prin buzunare?
Și o să
montez alarmă luminoasă
și cu semnal
sonor cu maximum
de decibeli suportați
de urechea omenească,
care să se
activeze doar la
intrarea lui în casă,
direct pe suportul-cheie atât
de greu încercat,
zău dacă nu!
Foarte bun site-ul, multumesc pentru postare :D
RăspundețiȘtergereMă bucur că-ți place și mulțumesc de gândul bun!
RăspundețiȘtergere