Toamnă

                Eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă.

 Am  lăsat-o  să-și  tragă  sufletul  de  bun-venit,  să-și  mângâie  privirile  cu  foșnetul  roșu-arămiu  din  jur  și  să-și  găsească  locul  într-un  balansoar  din  flori  de  florea-soarelui  cu  semințe  coapte,  numai  bune  de  spart  între  dinți.

foto  din  arhiva  personală

                Un  balansoar  ca  cel  al  fratelui  meu,  montat  într-un  colț  de  curte,  de  unde,  răzbind  în  războiul  cu  Athos,  husky-ul  cel  mai  alintat  și  cel  mai  cât  ușa  din  câți  am  cunoscut  la  viața  mea,  am  depănat  amintiri  și  am  văzut  și  poarta  de  la uliță,  și  florile  de  sub  ferestre,  și  piticul  de  la  intrare,  și  bucătăria  în  care  trebăluia  cumnată-mea  la  nu  știu  ce,  dar  care  mirosea  amețitor. 

foto  din  arhiva  personală

                Eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă. 

   Dar  toamna  mi  se  cuvine   mie  în  întregime,  căci  ea  m-a  cumpărat  încă  din   altă  viață,  pe  când  rătăceam  prin  deșert,   pe  sub  umbrișul  oazelor  abia  închipuite  și  abia  sperate.  Căci  toamna  mi-a  înlănțuit  pleoapele,  de  nu  mai  pot  cunoaște  alte  culori  în  afară  de  cele  așternute  de  pensulele  ei.  Căci  toamna  nu-mi  rostogolește  poame  la  picioare,  ci  mă  ridică  pe  mine  să  le  culeg,  ofrande  de  aur  nestins  și  neatins  de  mână  de  om.

Și  ce-aș  putea  să  scriu  despre  ea?

Pentru  mine,  toamna  se  aude.  Se  bat  castanele  între  ele,  dulci  și  lipicioase,  se  adună  a  tamburină  nucile  încăpățânate,  se  zornăie  a  clopoței  boabele  de  tiraz  alb.

Pentru  mine,   toamna  se  adie.   Înconvoaie  streșinile  cu  greutate  de  stropi  mărunți  și  enervanți  din  povești  șușotite  pe  la  colțurile  ferestrelor,  doar  atât  cât  să  te  păcălească  să  le  lași  înăuntru.

sursa  foto: adevărul.ro

Și ...aaahhh,  da ... pentru  mine,  toamna  se  iubește.  Freamătă  de  dorință,  se  toropește  în  dezordinea  dragă  a  așternutului,  își  ridică  alene  brațele  deasupra  capului  și  își  împrăștie  părul  peste  perna  de  alături,  înecându-mă   în  oceane  de  levănțică  și  glicine  întârziate.

Dar  eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă.  Mai  am  timp.  Toamna,  timpul  se  măsoară  în  paharul  ciobit  de  cristal,  plin  ochi  cu  must  ticălos  de  bun,  ce  te  îndeamnă  la  furtișaguri  pitulate  de  lumina  lunii.   De  săruturi,  evident.  Dar  tu  știi  asta,  deja.