N-am văzut marea
de douăzeci de
ani.
I-am închis
amintirea în sertar
și i-am pus eticheta
cu ”poate ... niciodată”.
Iubesc întinderea ei
liniștitoare, chiar și
în vreme de
furtună cumplită. Are ea un
mod ciudat de
a se tângui atunci,
care îți
aduce și frisoane,
și tămăduire în
același timp. O vreme
m-a
durut lipsa ei,
dar, apoi, am
ales doar amintirile
frumoase, ca să-mi
țină de urât
în verile în
care tânjeam după
ea.
Week-endul trecut,
eticheta cu pricina
s-a topit. A
venit un val
dulce, de la
Marea Neagră și a luat-o
cu el.
Da, am
fost la mare.
La Gala Spring
SuperBlog 2018. Am
văzut-o, am auzit-o
și am mirosit-o
de la balconul
etajului doi al hotelului
Aurora, din Mamaia.
Gazda noastră perfectă,
cei care ne-au
îmbiat cu o
cafea aromată, la
o șuetă lângă
piscina albastră, sau
pe plaja întinsă
până hăt, dincolo
de linia orizontului.
Da, am
fost la mare.
La Gala Spring
SuperBlog 2018 și
am văzut oamenii
pe care-i cunosc
de trei ani doar prin
cuvintele lor, doar
prin intermediul bucuriilor
și supărărilor pricinuite
de adrenalina din
timpul concursului. Și
mi-am făcut prieteni
noi, de toate
vârstele și m-am
simțit vie, tânără,
puternică și gata
să o iau
de la capăt.
Aveam nevoie de
așa ceva.
Ce să
vă spun ... Gala
a debutat cu
o degustare de
vinuri. Auzi ... așa
ceva ... eu, care
am nevoie doar
de un degetar
plin cu vin
ca să mă
aflu imediat în
postura cetățeanului turmentat
marcă înregistrată Caragiale,
eu, zic, am
rezistat eroic celor
cinci vinuri și
cu șampania șase,
pe care Ionuț Făcăleț,
somelier cu experiență,
învățat și titrat
peste poate, cu
dragoste și respect
față de meserie,
ni le-a prezentat
impecabil. Acu, nu
zic că nu
mă luase cu
amețeală și durere
de cap la
un moment dat, dar
am descoperit că
am și buton
de ignore, undeva,
pe la baza
urechilor și care
funcționează din plin.
Așa că, voilá, am
învățat să fac
cercuri pe pereții
paharului, ca să
determin tăria vinului,
am descoperit arome
nebănuite cu nasul
vârât adânc în
licoarea limpede, am
văzut cum se
taie perfect gâtul
sticlei de șampanie
cu ditamai sabia
de samurai și
am aflat de
ce sticla de
șampanie are gaură
în ... partea
de jos, evident,
nu vă gândiți
la cuvinte urâte.
Iacă de-aia are,
ca să nu
se spargă, adică
să echilibreze presiunea
din interior.
Și, după
ce mi-a trecut
mahmureala, a doua
zi, am purces
la drum. Întâi
cu autobuzul etajat
și descoperit, de-am
luat în plină
figură tot soarele
din portul Constanța,
martori fiindu-mi nasul jupuit
și bărbia mea
dublă, bronzată ca
la carte, care
m-au însoțit până
acasă.
Portul, bricul
Mircea, Cuibul Reginei, impresionantele silozuri
construite de Saligny
după model american,
care funcționează și
în zi de azi. Bine,
doar două dintre
ele, dar de-ajuns
pentru ca băiatul
meu, fascinat de
ele, să-mi șoptească
la ureche: dacă aveam pălărie,
puteam să jur
că sunt un
gangster din anii
40, care trăiește
aici.
Eeee, dar
piesa de rezistență
abia acum își
face apariția: turul
pietonal al peninsulei.
Ghidul nostru - fermecătoarea Diana Slav,
pe care, din
motive nici de
mine știute, am
strigat-o, toată ziua,
Alina. Nici nu
am realizat gafa,
până când același
copil al meu,
care se afla
pentru prima oară
la mare și
care-i sorbea, la
propriu, fiecare cuvânt,
m-a întrebat, după
ce s-a pozat
lângă ea: de unde-ai
mai scos-o și pe-asta cu
Alina? Că toată
lumea îi spune
Diana, numai tu nu!
Vă jur
cu mâna pe
inimă: sunt o
eroină. Cine mă
știe, știe și
de ce. N-am
mai mers atâta
pe jos, de
când eram o ființă umană
de dimensiuni normale.
Bine, recunosc, am
făcut cunoștință îndeaproape
cu fiecare băncuță,
sau piatră, sau
treaptă, sau intrând
pe care mă
puteam așeza să-mi
trag sufletul, dar
asta este o altă poveste. Dar a
meritat fiecare pas.
Adică ... mergi ca
omul pe stradă,
treci pe lângă
case, blocuri, clădiri
moderne sau nu
prea și, dintr-o
dată, te oprești
în fața unei
clădiri prăfuite, cu
geamuri murdare și
crăpate, pe lângă
care ai fi
trecut fără probleme
și fără mustrări
de conștiință, fără
să o bagi
în seamă. Și
Diana începe să-ți
povestească despre etajul
unu, care are
formă de nu
știu ce submarin,
despre etajul doi
care este aidoma
punții căpitanului de
cursă lungă și
clădirea respectivă se
transformă brusc în
fața ta, martor
uimit al unei
pagini de istorie
neștiută până atunci.
Și merg mai
departe, chiar dacă
este prea cald,
chiar dacă mi
s-au făcut bășici
în talpă, pentru
că dincolo de
colțul străzii, Diana
spune povești cu
marinari, cu greci,
cu turci, armeni,
cu miros de
halva și bragă,
îți zugrăvește un
tablou cu cel
mai renumit bordel,
îți deschide poarta
sinagogii și te
poartă prin splendoarea
atmosferei și incredibila
similitudine dintre ea și eroina
din Pânza de
păianjen de Cella
Serghi. Mulțumim, Diana
Slav și putere
maximă să ai
pentru cât mai
mulți turiști doritori
de minunățiile pe
care le cunoști
tu!
E lucru
știut că e mai ușor să scrii,
în siguranța casei
tale, la biroul
tău, decât să
vorbești în fața
mai multor oameni.
Nu toți se
nasc oratori. Și,
din păcate, n-am
avut nicio șansă să zicem
pas. Niciunul dintre
noi. Pentru că
Gala Spring SuperBlog
este, în primul
rând, despre a
ne prezenta. Despre
a ne cunoaște.
Despre a vorbi
unii cu ceilalți.
Așa că, sâmbătă
seara ne-am pomenit
luând taurul de coarne
și spunând fiecare
dintre noi ceea
ce-i trecea prin
minte în momentul
respectiv. Au fost
și discursuri pregătite
din timp și
uitate instantaneu în
clipa în care
Claudia Pătrașcu, motorul
întregii acțiuni, a
întins microfonul spre
noi. Și mai
mare dragul să
vezi oameni în
toată firea, zglobii
ca niște scatii
până atunci, cum
se fâstâcesc și
cum încearcă din
răsputeri să scape
cât mai repede
de acolo. Fiecare
cu diploma și
cu premiul lui,
deși, tot fiecare
a tânjit, în
secret, la premiul
vecinului!
Da, am
fost la mare!
Am fost la
Gala Spring SuperBlog
2018, la Hotel Aurora
din Mamaia și
mulțumesc tuturor celor
implicați în această
acțiune pentru profesionalismul de
care au dat
dovadă. M-am bucurat în fiecare moment
din această aventură
și sunt fericită
că am cunoscut
atâția oameni frumoși!
