Pe cărări străjuite
de foc, lesne se țes amintirile.
Mama cocea dovleac
în cuptor de aragaz și, în așteptarea feliilor de aur aburind, se păcălea
singură că risipește jar la gura țestului, cu bunica.
Și ei îi plăcea
toamna. Ar fi fost în stare să strivească strugurii cu tălpile goale, să
adoarmă torcând fuioare de lună plină în grădina din spatele casei, să viseze
pe prispă, numărând merele care cad pe acoperiș. Și gutuile.
Mama avea palmele
pătate de dude negre, ca un copil ștrengar. Le strângea în pumn și le băga pe
toate în gură, scuturându-și capetele baticului legat la spate, ca să n-o muște
albinele.
Mama cocea porumb
sub cazanul de țuică de prună parfumată vânăt și ronțăia boabele cu cenușă cu
tot, bucurându-se până și de foiala frunzelor bătrâne de nuc, sub care se
ascundeau găinile ei moțate, care nu voiau să doarmă în coteț.
Mi-e așa de dor de
ea, că-mi vine să tai duzii, și gutuii, și merii, și prunii, și trandafirii, și
crizantemele, și tot ce-a pus ea în grădină. Să las pustiu, cum a lăsat ea când
a plecat.
Poate că se-ndură și vine înapoi, să mă certe pentru pozna făcută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu