Mie mi-e frică
de durere. Trupească sau
sufletească, nu contează,
durerea iși sapă
tranșeele mai adânc
și mai trainic
decât în orice
război inventat, inutil
și penibil, de oameni. Te
înjunghie, te zgârie,
îți susură la
ureche perfidă și
alunecoasă și nu
poți nicicum să-i
dai un bobârnac
peste nas, să
te scuturi de
ea ca de
un mărăcine rătăcit
pe cracul pantalonului
tău de week-end.
Și învățăm
să trăim cu
ea și să întindem la
maxim clipele de
răgaz pe care,
torcând ca o
pisică răsfățată, ni
le îngăduie din când în
când.
Azi a
fost luni. Și
a fost prima
săptămână de când o prietenă
dragă a obosit
să mai lupte
și s-a dus
la culcare. A
închis ochii și
a plecat. Și
eu nu m-am
dus să o
văd. Nu am
putut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu