M-am  gândit  mult  timp  dacă  să  vorbesc  sau  nu  despre  asta.  Să  spun  sau  nu  şi  varianta  mea,  trăită  şi  rumegată  în  zile  şi  nopţi  de  întrebări  şi  isterii  zadarnice. 

Marele  avantaj  al  spaţiului  virtual  este  că  pot  încasa  pietrele  aruncate  fără  să- mi  sparg  capul.  Dar,  înainte  de  a  le  arunca,  gândi-ţi-vă  bine  şi  spuneţi-mi,  cu  mâna  pe  inimă,  că  nu  aţi  întâlnit  niciodată  asemenea  situaţii.

Am  citit  şi  auzit  tot  ce  mi-a  picat  în  mână  şi  în  ureche  vizavi  de  creşterea,  educarea,  conversarea,  monologul  şi  controlul  furiei  adultului  în  relaţia  cu  un  copil.  Şi  am  ajuns  la  concluzia  fermă  că  mie  nu-mi  funcţionează  la  parametrii  normali  circuitele  din  cortexul  cerebral  de  sus  sau  de  jos  sau  de  unde  ar  mai  putea  fi.  Pentru  că  realitatea  de  care  m-am  împiedicat  eu   în  ...jde  de  ani  de  viaţă  nu  prea  bate  cu  literele  de  foc  ale  studiilor.

                        Să  o  luăm  cu  începutul  fiecărui  îndreptar  de  gen:  copilul  trebuie  iubit  necondiţionat.  Imi  spunea  tata  un  banc  genial :  stau  babele  pe  margine  şi  privesc  cu  jind  la  hora  tinerilor.  -   Cine-i,  fă,  Lisandro,  ăla  şchiop  şi  cocoşat  de   se  prinsă   şi  el  în  joc? 

-          Păi  cum,  fă,  ţaţă  Ioană,  nu-i  băiatul  matale,  ală  mic  de-şi  pierdu  piciorul  la  moară?

-          Aoleo,  mânca-l-ar  mama,  de  aia  îndrepta  el  hora!

Acum,  oi  fi  eu  defectă,  dar  ştiu  că  necondiţionarea  asta  nu  are  nimic  de-a  face  cu   trupul,  mâinile  şi  picioarele  progeniturilor  noastre.  Trăim  într-o  societate.  Sunt  deja  două  lucruri  distincte  în  această  propoziţie,  viaţa  şi  societatea  -  amândouă  au  reguli,  amândouă  au  şi  viceversa,  iubeşte  şi  vei  fi  iubit,  dăruieşte  şi  vei  primi,  nu  ucide,  nu  minţi,  nu  fura.  Este  ceva  în  neregulă  în  tabloul  ăsta?  Studiile  se  fac  pe  eşantioane  de  vârstă,  de  sex,  de...  Să  luăm  cinci  copii.  Copii.  Atât.  Fără  să  ţinem  cont  de  altele.  Cinci  copii.  Iubeşte-i,  mângâie-i,  povesteşte-le  de  câte  ori  vrei  tu  pe  zi  şi  noapte  ce  este  bine  şi  ce  nu,  nu  le  tăia  aripile,  nu  le interzice,  explică  limite  şi  lasă-i  să  aleagă.  Garantat,  trei  din  cinci,  la  vremea  potrivită,  vor  zbura  liberi  şi  conştienţi,  curaţi  şi  minunaţi,  dar  ceilalţi  doi  vor  călca  în  picioare  pe  toţi  cei  care  li  se  împotrivesc  sau  care  doar  nu  se  potrivesc  tiparului  dezvoltat.  Vor  lua  mereu  şi  nu  vor  oferi  nimic.

Când  copilul  ţipă  şi  bate  din  picior,  părintele  trebuie  să  rămână  calm,  să  vorbească  pe  un  ton  scăzut,  iar  să  explice,  iar  să  povestească.  Din  cei  cinci  copii,  trei  vor  înţelege  că  toate  lucrurile  se  pot  rezolva  cu  calm  şi  vorbă  bună,   la  masa  tratativelor,   dar  ceilalţi  doi  vor  creşte  conştienţi  că  pot  să  ţipe  şi  să  bată  din  picior  de  cîte  ori  vor  ei  şi  pagubă-n  ciuperci  dacă  se  supără  ceilalţi.

Când  copilul  tău  care  învaţă  bine,  este  politicos,  generos,  vesel  şi  încrezător,  vine  la  tine  şi-ţi  spune  că  vrea  aceeaşi  consolă  de  jocuri  cu  colegul  x  cu  părinte  în    partea  de  sus  a  lanţului  trofic  -  ramura  economică  -  şi  portofelul  vostru  plânge  înfrigurat  şi  gol  de  zile  bune,  ţi  se  sparge  sufletul  aşa  cum  se  sparg  cărţile  de  la  solitaire  când  treci  la  nivelul  următor.  Ce  faci?  În  disperare  de  cauză,  apelezi  la  o  bună  prietenă  şi  iei  împrumut,  până  la  salariu,  suma  buclucaşă.  Din  cinci  copii,  trei  vor  înţelege  umilinţa  şi  sacrificiul  tău  pe  care,  bineînţeles,  l-ai  ascuns  adânc  de  tot  şi  vor  încerca  din  puterile  lor  minuscule  să  nu  te  mai  pună  în  aceeaşi  situaţie  vreodată.  Dar  ceilalţi  doi  vor  înţelege  că  se  poate  trăi  şi  aşa,  că  nu  este  nimic  în  neregulă  să-şi  satisfacă  orice  dorinţă  fără  să  ţină  cont  de  posibilităţile  şi  dorinţele  celor  de  lângă  ei.

Şi  dacă  nu  iei  nenorociţii  ăia  de  bani  împrumut  şi  iar   povesteşti  şi  iar  explici  şi  plângi  toată  săptămâna  de  durerea  din  privirea  copilului  tău,  trei  din  cinci  vor  învăţa  să-şi  ordoneze  priorităţile,  iar  pentru  ceilalţi  doi  vei  fi  pe  vecie  părintele  care  nu  a  făcut  niciun  sacrificiu  pentru  ei.  Şi  nu  vor  face,  niciodată,  nici  ei,   nimic  pentru  nimeni.

Îi  împovărezi  sau  nu  şi  pe  ei  cu  problemele  tale?

Dacă  vorbeşti,  există  riscul  ca  cei  trei  buni  din  grup  să  dezvolte  temeri  menite  să  le  încetinească  şi  să  le  şovăiască  drumul  drept,  dar  există  şi  posibilitatea  ca  ei  să  desluşească,  cu  inocenţa  şi  puritatea  sufletului  lor  de  copii,  adevărul  şi  răspunsul  la  mare  parte  din   nedumeririle  tale.  Dacă  nu  vorbeşti,  s-ar  putea  să  fie  prinşi  cu  garda  jos  la  vârsta  dezmeticirilor  şi  să  le  trebuiască  mai  mult  timp  decât  ar  fi  normal  să-şi  revină.  Ceilalţi  doi,  în  ambele  cazuri,  vor  face  ce  au  auzit  sau  ai  intuit,  rău,  fără  să-şi  pună  întrebări  şi  fără  să  caute  răspunsuri.

Fiecare  dintre  noi  suntem  definiţi  de  alegerile  pe  care  le  facem  în  viaţă,  nu-i  aşa?  Dar  alegerile  astea  vin  din  alcătuirea  noastră  interioară,  labirint  încă  necunoscut  pe  deplin  şi  fără  de  ieşire  chiar  şi  cu  firul  Ariadnei  agăţat  la  intrare.  Simţim  diferit,  înţelegem  diferit  şi  acţionăm  diferit. 

Şi  noi,  părinţii,  ce  să  facem  cu  cei  doi  copii?