A fost odată
ca niciodată.
Și ce
dacă toate poveștile
încep așa?
Și povestea
mea e una
obișnuită, o poveste
de iubire, de
noroc și nenoroc,
cu lacrimi și cu zâmbete,
așa după cum
e datul la
povești...
A fost, deci,
o dată ca
niciodată, fiica cea
mică și răsfățată
a bătrânului Crivăț.
Se ivise pe
neașteptate, târziu, târziu
de tot, când
cei trei fii
- Ger, Viscol
și Îngheț - erau deja
așezați la rosturile
lor, veghetori vajnici
la bunul mers
al zânelor Anotimp,
cam șugubețe din
fire și cam uituce
când le venea
vremea să domnească
peste fire.
Zerafina -
nume ca o
încleștare de zefir
și floare, nume
fără de înțeles,
ca o sărbătoare
nefăgăduită și sosită
tiptil pe cărări
lăturalnice, cu zâmbete
în colțul gurii
și maci roșii
în cosițele întunecate.
Și pe
cât de noapte
era în pletele
ei, pe atât
de mult soare
răsărea odată cu
ea și apunea
odată cu pleoapele
ei ostenite de
joacă și de alint de-a
lungul și de-a
latul pământului. Că
nu i se
putea împotrivi nimeni
de urgia bătrânului
Crivăț care îngheța
mugurele crud pe ram sau
cântecul privighetorii în
luncă, în miez
de vară, de
cutezai să stai
curmeziș în drumurile
iubitei sale fiice.
Se înmuiase
de tot bătrânul,
sufla doar la
vederea lacrimilor de
pe obrajii Zerafinei,
de se închinau
bieții muritori și nu mai
înțelegeau nimic.
Sfat mare
au ținut frații
mai vârstnici și
mai înțelepți și
au hotărât să
o mărite, să
se așeze la
casa ei, femeie
cuminte și supusă
cu bărbat și
copii, de s-o
putea.
Călcâiul Zerafinei
se înfipse adânc
în prag:
-
Bine, o
fac, dar cu cine vreau
eu! Altfel, vă
veți topi toți
ca roua dimineața
și va dispărea
rostul vostru, cu
iarnă cu tot,
de pe suprafața
pământului!
Și cine să
fie alesul?
Cale de
șapte văi și
șapte dealuri, aproape
de cușma lumii,
viețuia un uriaș. Cu
ochi adânci ca
necuprinsul, tăcut și
mândru ca stânca
din care era
croit, o privi
ciudat și încuviință
scurt, neînțelegând nici
acum pe deplin
ce căuta mândrețea
de fată în
pustietatea lui. Dăduse
târcoale săptămâni la
rând pe potecile
lui, pândind ca
un vânător și
săltând ca o
căprioară speriată ori
de câte ori
se apropia de ea. Şi
acum o privea
el speriat -
era femeia lui,
darul picat pe
neaşteptate şi pe necerute, probabil
o răsplată pentru
cine ştie ce
merite ascunse în
adâncimile înaintaşilor săi.
Zerafina îşi
iubea bărbatul cu tot sufletul,
cu toate visele
şi cu toate
dorurile de pe
pământ - şi cum altfel,
doar mutase munţii
pentr a-l afla!
A zidit
uriaşul casă mare
şi frumoasă şi
Zerafina a împodobit-o
cu lumină şi
veselie, iar cântul
ei răscolea şi
vindeca deopotrivă. Îşi
aştepta bărbatul cu
flori sălbatice albe
în cale, îi
inmiresma nopţile cu
viorele strivite în
pletele-i de smoală,
alinta bucatele lui
cu şoapte de
iubire şi descântece
străvechi de alean
şi dor.
O singură
durere se cuibărise
adânc în sufletul ei:
uriaşul era tăcut,
mereu tăcut. Încuviinţa tot ce spunea
şi ce făcea ea, nu-i
ieşea din cuvânt
nici cu privirea,
dar nici nu
scotea o vorbă. Zerafina ar
fi vrut să-l
asculte, să râdă
la glumele lui,
să-i povestească seara
despre drumurile lui
şi despre cei
pe care îi
întâlnea în fiecare
zi. Avea ea
grijă să ştie
pe unde-l purtau
cărările şi cu
cine, dar îi
lipseau serile de
taină şi sporovăială
în faţa vetrei
încinse de bucate şi
plăcinte din casa
părintească.
Dar uriaşul
nu ştia. Trăia
şi se minuna
de norocul lui,
nu scotea o
vorbă de teamă
să nu se
rupă vraja asta
sau ce-o mai
fi cu minunea
de femeie care
era a lui, numai
a lui şi
pentru care ar
fi scuturat pământul
ca pe o
năframă şi ar
fi netezit munţii
cei mari şi
aspri cu o
singură zvâcnire a
palmei sale bătătorite de
muncă.
Zerafina şi-a
ferecat durerea şi a cântat
şi s-a alintat
şi a cutreierat
senină prin coclauri
cunoscute sau nu,
în căutare de
flori şi ierburi
vindecătoare. Aştepta
răbdătoare semnele că-i
vrednică să devină
mamă, aşa cum
o învăţase bunica
ei, înţeleapta tuturor
ştiutelor şi neştiutelor
de deasupra şi
de dedesubtul pământului.
Prea multă
fericire la un loc
se pare,
însă, că răstoarnă
lumea asta strâmbă
şi nedreaptă, îi
strică mersul şi rostul necunoscut
de noi, rătăcitori
supuşi şi orbi
pe drumuri trasate
cu mult înainte de
răsăritul veţii fiecăruia.
Buimacă de
soare şi de
iubire, de copilul
adormit în pântecele dornic
de viaţă nouă,
Zerafina a răsturnat
fiertura de leac
peste focul de
sub pirostrii. Lacom,
perfid şi crud,
focul a mistuit
într-o clipită căsuţa
poveştii lor şi
i-a răpit mugurele
de viaţă atât
de aşteptat şi
de dorit.
Hăituit de
negre presimţiri, uriaşul
a despicat ape
şi a rupt
păduri în goana
lui spre casă.
Zerafina, palidă, fără
cunoştinţă, cu mâna încleştată pe
urciorul cu apă
ca într-o zadarnică
încercare de a
stinge prăpădul -
răcnetul uriaşului a
cutremurat universurile şi
a încremenit secundele
păcătoase.
N-a murit
atunci Zerafina. Şi-a
revenit greu, dar
n-a mai cântat,
n-a mai zâmbit,
n-a mai alergat
ca o mică
vietate frumoasă şi
sălbatică, în calea
iubirii sale. Se aşeza
pe o piatră
netedă în grădina
casei noi pe
care uriaşul o
ridicase pentru ea
şi ochii goi
de orice simţire
omenească se pironeau
undeva, departe, nici
ea nu ştia
unde.
Vorbea uriaşul.
Se aşeza în
genunchi în faţa ei şi
îi povestea câte-n
lună şi în stele,
câte pe cărări
şi pe creste
înalte zărite sau
intuite... degeaba. Se
stingea scânteia ei
încet, încet şi
sigur, golind lumea
de speranţă şi de lumină.
A
găsit uriaşul drumul
spre bunica înţeleaptă:
-
Salveaz-o, ad-o
înapoi şi-ţi voi
fi rob pe
veci şi ţie
şi celor din
jurul tău. Îţi
dau sufletul meu
să faci ce
vrei cu el,
dar n-o lua
pe ea!
-
N-am, sărman băiat,
asemenea putere. Doar
timpul le aşează
pe toate şi
le vindecă pe
cele care sunt
rânduite să se
vindece. Celelalte... vin, luminează
şi se sting.
Timpul... îi sfredelea creierul
ideea că timpul
poate să-l ajute....
În fapt
de seară, obosit
de drumul lung
şi anevoios, uriaşul
sorbea cuvintele bătrânului
Timp:
-
Timpul nu
se întoarce pentru
nimeni şi pentru
nimic, flăcăule. Firul
fuiorului meu străbate
mii de poveşti
ca ale tale
şi nu poate
nedreptăţi pe niciuna.
Zerafina ta e
neam de vânturi
aprige şi tot
ce pot face
pentru ea este
să o las
să-şi aleagă teritoriul
şi puterea pe
care o va
prăvăli peste noi, cei neputincioşi
în faţa stihiilor.
-
Şi eu??? Eu
ce rost mai
am pe lume???
M-am pomenit cu cel
mai frumos dar
în braţe, tam – nesam
şi acum mi-l
luaţi tot aşa
cum mi l-aţi
dat? Ia-mă şi
pe mine şi
fă-mă vânt, să-mi
împletesc potecile cu
ale ei.
-
Şi dacă
veţi fi amândoi
vânt, crezi tu că vă
veţi putea atinge
sau măcar întâlni? Altele sunt
legile naturii, alte
reguli guvernează ziua
şi noaptea, vara
şi iarna, soarele şi
luna... Priveşte mai
departe şi mai
gândeşte-te.
Ziua scapără
în baia de
raze calde şi prietenoase.
Călătorul obosit de potecile
şerpuite ale codrului
se aşează la
odihnă pe o
stâncă ciudată, asemănătoare
unui jilţ împărătesc,
cu arabescuri şi
dantele de piatră
pe margine. Imediat,
o boare caldă,
moale şi parfumată
îl învăluie şi
îi leagănă somnul.
Se spune că
cei care aţipesc
pe scaunul de
piatră vor avea
noroc în dragoste
toată viaţa. Îşi
găsesc perechea pe
negândite şi nesperat
de repede, de-a
pururi amândoi în
faţa vieţii şi
a morţii.
Căci în
ce alt mod
ar fi putut
uriaşul să fie
lângă iubita lui
decât aşteptând-o statornic
şi veşnic, loc
de odihnă pentru
vântul şăgalnic şi
parfumat, nerăbdător şi
obosit de colindat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu