Cristina Stavri ( www.catchy.ro/author/cristina-stavri ) zice NU căsătoriei.
Oare aşa să fie?
Atunci
când m-am măritat
eu, ideea de
a fi femeia
unui bărbat fără
cununie te transforma
direct în ţinta
unei ploi de
pietre aruncate de
cugetul şi simţirea
oamenilor de bine
contemporani şi te
procopsea pe viaţă
cu adânci remuşcări
vizavi de onoarea,
pătată ireversibil, a
părinţilor proprii şi
a tuturor aparţinătorilor legali
din arborele genealogic.
Se
căsătoreau, deci, oameni
care nu aveau
în comun decât
o pasiune mistuitoare,
transformată în cenuşă
încă din primele
luni de dragoste legală
şi care, în
funcţie de tăria
de caracter din
dotare, divorţau sau
nu, rămânând pe
veci tributari unui
tovarăş de apartament
profund nefericit şi la fel
de încorsetat în covenienţe.
Se căsătoreau,
însă, oameni pentru
care ciorba de
pe aragaz se
măsura în atingeri
şi încuviinţări, oameni
care, după douăzeci
de ani, în
dimineţile aferente, dregeau
ambele cafele în
funcţie de preferinţele
celuilalt, cu fluturaşi şi
alte zburătoare intacte
în suflet şi
stomac.
Relaţiile de
acum se înscriu
pe aceeaşi orbită
ca cele de
atunci, fără obligativitatea acelei
hârtii înfricoşătoare, însă. Şi nu
este un lucru
rău. Libertatea, în
orice formă a
ei, este, întotdeauna,
de preferat. Dar
până unde suntem
dispuşi să împingem
graniţele şi până
când?
Iubirea te
ia, te duce
şi dă cu
tine de pământ.
În secunda în
care te scuturi de
praf, realizezi că
eşti pregătit să
o iei de la capăt
şi, dacă se
poate, tot cu
adrisantul anterior. Dacă
nu şi nu,
după inevitabila oblojire
a inimii sfâşiate,
apare alt doritor / doritoare să-ţi
picure serenade şi
promisiuni de viaţă
veşnică şi fericită.
Şi nu este
un lucru rău.
Rău, însă,
este că am
călcat în picioare
orice instanţă morală
capabilă să ne
tragă la răspundere
ori de câte
ori am călcat
în picioare sufletul
celui de lângă
noi. Să ne
pună la colţ că, în
goana noastră după
absolut, am ignorat
că perna lui
sau a ei
era, în fiecare
dimineaţă, mai irigată
decât hectarele de
porumb pe timp
de secetă.
Ar fi fost mai
uşor atunci să
alegi dacă DA
sau dacă NU.
Divorţul doare,
al naibii de
tare doare. Dar
cine spune că
despărţirea, după o
relaţie de ani
şi ani, neoficiată,
însă, religios şi
legal, doare mai
puţin sau lasă
urme mai uşor
de acoperit? Copii
se fac şi
cu acte şi
fără acte. Şi
ei sunt cei
mai afectaţi. Dar şi aici
intervine puterea de a ne
apleca asupra lor,
cu vorbe şi
mângâieri, cu zâmbete
rupte din durere
ascunsă, cu minunea iertării
şi a răsăritului
de soare, cu
mâna ta peste
umerii lor, ocrotire
şi iubire şi
pedeapsă la un
loc.
Eu spun:
DA.
Sau, cel puţin,
asta am vrut
să fac.
Ce mi-a
ieşit ... Dumnezeu cu
mila şi voi
cu părerea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu