Cadouri de Crăciun???!!!

 

Nu vreau, mă, nimic de la Moș Crăciun, s-a înțeles?

Niciun cadou, nimic!

Și cam ce aș putea eu să-mi doresc, ia să vă aud, hă?
Ciocolată?
N-am voie! Doar de aia fără zahăr, dar de la îndulcitorul de ștevie mă ia cu amăreală pe limbă, de-mi fâlfâie toate papilele gustative până după Sfântul Ion. Pas!

Rochii?
Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie! Cele care-mi plac nu sunt inventate pe numărul meu, iar cele care mă cuprind ... hm, nimeni nu merge la picnic, cu cortul, iarna. Vin de la serviciu, sar în pijamale și mă apuc de asamblat cuvinte pe Words of Wonder, până adorm și-mi cade telefonul peste nas, de mă trezesc naibii și cu vânătăi pe față. Ba mai mult, am pierdut și două sute de puncte, că m-am interpus în căderea lui liberă și când l-am prins, l-am prins fix de butonul care plătea suta de puncte pentru o literă. De două ori!

Pace mondială???
Ohoho, aia cred că s-a terminat de mult, în sacul Moșului nu mai găsiți neam. Toată lumea vrea, toată lumea cere și când o primește ... mi-e rușine să spun ce face cu ea, că eu sunt damă subțire la ten, să nu uităm! Oricum știm că fiecare dintre noi sare la tiroida celuilalt din orice fleac: dacă ești muritor de rând, sari pe nimicuri și degeaba, iar dacă ești puternic și mai sus o țâră pe scara ierarhică, , atunci te războiești pe bani grei și mize cataclismice.

Cică lumină!
Ce să fac cu ea? În primul rând, nu mi-o poate da nimeni, ce, a venit cineva la voi cu lumina împachetată și legată cu fundiță roșie? Eu n-am văzut! În al doilea rând, abia am șters praful alaltăieri și dacă vreun sfert de rază de soare se hlizește pe la colțul geamului, să vezi ce sârbă turbată joacă particulele alea obraznice și nemuritoare prin mijlocul camerei mele!
Păi, ce, eu sunt câștigată la Nu te supăra, frate! și setată să stau cu Pronto în brațe?
Enjoy voi, sunteți invitații mei! Și să nu vă aud că e iarnă, că am văzut eu soare și de Bobotează, nu mă fraieriți așa ușor!

Auzi, să-mi doresc să slăbesc!!!
Păi, ce eu stau în Qatar?
Acolo, da, se merită, că ăia îți dau un gram de aur la fiecare kilogram de care te-ai dezbrăcat, dar aici ... n-am eu norocul, nene, să-mi bată la ușă vreun cineva cocoșat sub brățara de aur cu safire, evident, că e piatra zodiei mele, ca să mi-o dea drept plată pentru cele câteva grame pierdute săptămâna trecută, când n-am putut mânca nimic din cauză de dia ... din cauză.
Și-atunci? La ce bun atâta chin și jale?

Apropos, ziceați de bijuterii?
Am destule, kilograme întregi chiar, pe alese: fantezie, gablonzuri, cu sticlă sclipicioasă pe post de rubin, ametist și perle de baltă oltenească, chiar și placate cu aur, la 18 lei bucata ... care râdeți, măi? Parol că așa zice la site! Nu-mi mai trebuie, mi-ajung în viața asta, ba pot să și mituiesc, pe lumea cealaltă, dracii de la intrarea în iad, ca să mă lase în cazan la un etaj superior, să mă pârjolesc mai puțin.

Bani? Baaaani?
Păi, dacă s-ar întâmpla, ca-n povești, să plouă cu bancnote în tot orașul, singurul balcon ocolit de picăturile de zece, douăzeci, cincizeci de lei, ar fi al meu! Am eu un magnet la bani, pfuiii, belea! Se ascund, săracii, când e vorba de mine, de parcă aș umbla înarmată cu bagheta - magică - topitoare de bani - și aducătoare de sărăcie lucie - lucișoară și aș mai fi și călăuzită de un nas mare, special dresat să găsească amărâții de lei sau euroi, după caz, ascunși până în măruntaiele pământului! Curată atracție, ce mai!
Și-apoi, și-așa nu sunt buni banii, te strică de caracter, te fac fudul cu scântei de nu mai vezi pe unde calci și-ți mai rupi și gâtul, Doamne ferește de asemenea năpastă!

Sănătate?
Ei, na, asta cine nu vrea? Și, mai ales, cine ne împiedică? A, da, știu!  

Stresul cadourilor de Crăciun, dragilor, stresul nu ne lasă!

       

       Vedeți, de-aia nu vreau eu nimic! Mă trântesc seara în pat, mă întorc pe partea dreaptă, și-mi așez delicat ( adică cu zgomot și apăsat ) picioarele peste omul meu, cel care tocmai s-a întins, fericit și relaxat, să vadă știrile la televizor.
Căci eu, cu adâncă sinceritate vă spun, nu pot să dorm decât cu picioarele peste el. Ce dacă m-a enervat toată ziua? A trecut ziua, a venit seara și acum, frate, e rândul meu să mă ocup să  (nu-i)  tihnească  timpul și spațiul din pat.
Hmmm, ce bine e!

A, am uitat să vă spun: pe el îl vreau de Crăciun!
Nu se negociază!

Terasa mea viitoare

 

             Recunosc,  pe  mine  nu  mă  dă  pe  spate  dragostea  pentru  agricultură.
    Habar  n-am  ce  înseamnă  a  căpăli,  n-am  săpat în  viața  mea,  n-am greblat, n-am  făcut  straturi  și  n-am  sădit  nimic,  iar  despre  îngrijirea  florilor  din  grădiniță  știu  doar  că  trandafirii  se  culeg  folosind   o  foarfecă  specială.  Ca  să  nu  mă  înțep.
Și,  totuși,  mă  mut  la  țară.
Bine,  nu  acum,  imediat.  Mai  sunt  câteva  lucruri  de  făcut,  dar,  în  esență,  casa  noastră  este  aproape  gata.
Și,  culmea,  de-abia  aștept.  Adică,  sincer  vă  spun,  nu  o  să  mai  fac  eu  agricultură  de  acum  înainte,  că  nu  mai  înveți  cal  bătrân  la  buiestru,  dar  partea  aia  idealizată  despre farmecul  vieții  la  țară  exercită  o  chemare  mult  prea  irezistibilă  asupra  mea,  pe  care  n-am  puterea  să  o  înfrunt.
Am  trăit  toată  viața  la  oraș.  În  claxoane  de  mașini,  scrâșnet  de  frâne,  gălăgie  deasupra,  dedesubt  și  în  laterale,  după  cum sunt  vecinii  așezați,  cocoțată  la  etajul  patru,  evident  într-un  bloc  fără  lift.  Și-am  ajuns  în  momentul  în care  o  clipă  de  liniște  valorează cât  greutatea  ei  în aur.
Pe  când  casa  noastră  de  la  țară  exista  doar  în  mințile  noastre  și  pe  hârtiile  desenate  de  soțul  meu,  ne-am  trezit  într-o  zi  vânzând  blana  ursului  din  pădure,  vorba  aceea:
- Și,  totuși,  cineva  va  trebui  să  lucreze,  cât  de  cât,  în  grădină,  nu?  m-a  întrebat  jumătatea  mea, cea  responsabilă  cu  ancorarea  picioarelor  pe  pământ.
- Tu,  bineînțeles!  Eu  am  să  fac  doar  clătitele  pe  care  le  vei  mânca,  în  pauză,  pe  terasă,  la  răcoare.  Cu  un  pahar  de  vin  roșu,  rece  ca  gheața,  de  la  beci!  Ce,  cumva  ți-ai  închipuit  altceva?
- Care  terasă?
- Aia  din  spatele  casei,  lângă  piscina  gonflabilă.  Doar  nu  vrei  să  mă  topesc  de  căldură,  vara,  în  Oltenia?! Și-odată  ce  m-ai  stârnit,  dragul  meu,  hai  să-ți  povestesc  despre  terasa  noastră,  de  la  țară.
Eu  sunt  o  fată  simplă,  nu-ți  cer  luna  de  pe  cer.  Doar  un  podium  din  lemn   lăcuit,  fix  sub  nucul  bătrân  din  spate.  Dimensiunile  le  las  la  aprecierea  ta,  că  matematica  nu-mi  prea  este  prietenă.
- Da, știu,  tu  le  ai  doar  cu  ideile,  restul  e  treaba  mea,  bombănbe  el.
- Ai  zis  ceva,  dragă?
- A,  nu ... nimic!
- Așa,  mai  departe!  Toată  ziua  este  umbră  sub  nuc,  dar  tot  vom  mai  avea  nevoie  de  o  umbrelă  uriașă,  în  caz  de  ploaie  de-aia  repede  și  scurtă,  de  vară,  să  nu  ne  ude  mobilierul.

- A,  ai  și  mobilier!
- Păi ...  stăm pe  jos?  Și  clătitele?  Le  punem  tot  pe  jos?  Nu,  nu,  nu  se  poate!
Nu  mă  mai  întrerupe,  te  rog!  Deci,  scaune,  chiar  fotolii,  din ratan  și  o  măsuță,  nici  prea  mare  să  ocupe   spațiu  mult,  dar  nici  prea  mică  să  nu  încapă  nimic  pe  ea.  Musai  și  un  balansoar  drăguț,  pentru  citit.   În  cele  patru  colțuri  ale  podiumului  vor  fi  patru  ghivece  mari  cu  arbuști  ornamentali,  mă  mai  gândesc la  specie,  că  mai  avem  un  pic  de  timp  la  dispoziție.

- Ohoo,  poți  să  te  tot  gândești!
- Iar?  Te  rog frumos!  Patru  lămpi  solare,  fix  între  ghivecele  de  care  tocmai  ți-am  zis,  pentru  atmosferă,  că  doar  mă  știi  ce  romantică  mi-s!  A,  era  să  uit:  podiumul  are  și  o  treaptă,  să  pot  urca  mai  repede  și  în  siguranță,  după  ce  am  ieșit  de  la  piscină  sau  după  ce  m-am  bronzat  pe  șezlong.
- Care  piscină?  Care  șezlong?  omul  meu  arăta  sincer  mirat.
- Piscină  gonflabilă,  de-aia  mare,  pusă  mai încolo  un pic,  la  soare, lângă  un  șezlong  colorat,  ce  naiba,  n-ai  niciun  pic  de  imaginație,  dragă?  
- Imaginația  mea  nu  prea  bate  cu  a  ta,  se  pare.  Eu  mă  gândeam  la  un  coteț,  cu  câteva  zburătoare,  care  să  ne  facă  ouă proaspete.  Unde  le  punem, dacă  tu  aduci  Grădina  Edenului  în  curte?
- Ce  are  a  face  una  cu  alta?  Împărțim  curtea  în  două  și  cotețul  îl  punem  în  cealaltă  parte.  Că  doar  îmi  trebuie  și  mie  ouă  proaspete  pentru  prăjituri  cu  fructe.
- Parcă  ziceai  clătite!
- Of,  greu  mai  ești  de  cap!  Și,  stai,  că  n-am  terminat  cu  terasa.  Crengile  nucului  sunt  destul  de  sus,  ideal   pentru  lampioane  colorate.  Și  ca să  nu  zici  tu  că  eu  mă  gândesc   strict  la  plăcere  și  las  în  seama  ta  siguranța,  trebuie  să  luăm  neapărat  și  trei  panouri  mobile,  care  se pot  monta  pe  lateralele  podiumului,  pentru  a  ne  feri  de  vânt.  Ce  poate  fi  mai  frumos  decât  o  după-amiază  de  toamnă,  când  soarele  încă  nu  este  neputincios,  iar  vântul  nu  a  căpătat  încă  puteri  depline, o   după-amiază  cu  noi  doi  ascultând  foșnetul  frunzelor  arămii  risipite  în  jur  și  îngânând  refrene  vesele  la  o  cană  de  ceai  de  măceșe?
- La  faza  cu  refrenele,  mi-ai  tăiat  entuziasmul.  După  cum  cânți  tu ...
- Ce  vrei,  dragă,  nu  pot  fi  perfectă.
- Se vede  treaba  că  de  mult  timp  pui  la  cale  planuri  de  terasă  în  grădină.
- Habar  n-ai  ce  minuni  găsești  pe  Biano.ro.  Îți  arăt  eu,  n-avea  grijă,  că  nu  te  las  așa  neștiutor!

                                  Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2022!

Spring SuperBlog 2022!

Nu știu sigur de-oi duce-o la bun sfârșit. 

Sigur știu doar că timpul meu, în ultimele luni, mi-a tot prăvălit bolovani în cale, bolovani pe care nu i-am mai putut urni. Care m-au dovedit.  

Sigur știu doar că am nevoie de timp pentru mine. 

Pentru cuvintele mele, care izvorăsc, haotice și dureroase, și trebuie ordonate. 

Dacă am învățat ceva în atâția ani de SuperBlog, am învățat că acolo mă pot aduna fără să mă doară. 

Că acolo pot plânge și pot râde fără să mi se ceară obol pe sentimente. 

Că acolo pot să fiu eu și să nu recunosc asta, dacă nu vreau. 

Sau pot să strig în gura mare cum mă aflu și de ce, fără să-mi fie frică. 

Scriitorii au lumea lor, nu-i așa? Contrazice-i, dacă poți! (sic!) 

De-aceea, cu mâna pe inimă vă spun: nu știu de-oi duce-o la bun sfârșit! Dar mă străduiesc. 

Mai ales că vine primăvara. Turbată, îngrijorată,  săracă  în  bucurii,  dar, totuși ... primăvara! 

Și, poate, așa  restartăm și viața!