Un fir de nisip în deșertul fără limite

             Am  uitat  ce  bine  miroase  verdele.  Și  ce  povești  frumoase  spune  vântul,  când  învolburează  fața  de  masă  de  pe  terasă,  mai-mai  să-mi  răstoarne  cafeaua.  Am  uitat  ce  înseamnă  să  inspiri  adânc,  până  simți  că  în  plămâni  ți-au  înflorit  trandafirii  și  să  expiri,  apoi,  tot  răul  adunat  de-a  valma,  în  ani  mulți  de  frustrări  și  oboseli.

            Dacă  întind  mâna,  marea  mi  se  agață  de  degete,  mi  se  prelinge  pe  pielea  fierbinte  și-mi  înfiorează  umerii,  strecurându-se  până  la  picioarele  mele. 

            E  liniște  aici.  Ciudat,  pentru  că  este  foarte  multă  lume.  Un  furnicar  de  oameni  veseli,  îmbrăcați  în  haine  țipătoare,  cu  pălării  imense  și  voaluri  diafane,  fluturând  pe   plaja  aurie.  Poate  tocmai  de  aceea  este  liniște;  li  se  amestecă  glasurile,  se  uniformizează  și  se  estompează  reciproc,  lăsând  în  urmă  doar  un  murmur  cald,  benefic,  ca  o  melodie  de  dragoste  ce-ți  picură,  alene,  în  urechi.

          A  avut  dreptate  asistenta  mea.  Este  locul  ideal  pentru  sufletul  meu  ciobit,  pentru  odihna  trupului  secat  de  vlagă,  pentru  singurătatea  atât  de  dorită  în  ultimii  ani.  

            Ea  s-a  ocupat  de  tot:  a  căutat  destinația  perfectă,  a  făcut  rezervările  la  avion,  la  taxi  și  la  hotel  și,  normal,  s-a  luptat  strașnic  cu  încăpățânarea  mea,  care  n-avea  de  gând  să  cedeze  cu   una,  cu  două.

-                       Nu  ești  sătulă  de  all  inclusive?  În  fiecare  zi,  toți  se  întrec  să-ți  pună  totul  la  dispoziție,  mai  ai  un  pic  și  în  afară  de  obiceiurile  tale  de  frumusețe  și  întreținere  corporală,  nu  mai  știi  să  faci  nimic.  Nu  știi  să  folosești  niciunul  dintre  aparatele  din  bucătărie,  nu-i  așa?  Ascultă-mă  și  ai  să-mi  mulțumești  când  te  întorci!  Uite,  facem  un  târg:  dacă  nu-ți  place,  vii  acasă  și  nu-mi  aduci  niciun  cadou.  Dar,  dacă-ți  place,  îmi  aduci  trei!  Scumpe!  iar  râsul  ei  molipsitor,  cu  toată  gura  și  din  toată  ființa  ei,  a  fost  cel  care  m-a  convins,  în  final. 

-                      Ești  nebună!  Self  catering???  Să-mi  fac  singură  de  mâncare?  Sau  curățenie?!!

-                      Nebună  ești  tu!  Când  ai  chef,  faci,  când  nu,  cine  te  împiedică  să  ieși  la  restaurant,  sau  să  soliciți  o  cameristă  la  recepție?  Ai  posibilitatea  să  fii  singură,  să  te  dai  jos  din  pat  când  vrei,  nu  când  trebuie  ca  să  ajungi  la  repetiții,  sau  la  gale  de binefacere,   sau  la  interviuri.  Fă-ți  de  mâncare  ceva  ușor,  mănâncă  fără  tacâmuri,  cu  degetele,  murdărește-te  și  lasă  vasele  jos,  lângă  fotoliu,   că  n-o  să  fie    niciun  paparazzi   să-ți  facă  poze  pentru  revistele  de  scandal.  Am  să-ți  fac  eu  bagajele,  am  să-ți  pun  asemenea  haine  încât,  oricât  s-ar  strădui  cineva,  nu  va  recunoaște  în  arătarea  în  care  te  voi  transforma  eu,  pe  celebra  ...

-                      Scutește-mă  de  celebrități.  Auzi,  Grecia!  Toată  lumea  merge  acolo,  toată  lumea  vizitează  țara  aia,  o  să  dau  nas  în  nas  cu  o  grămadă  de  cunoscuți  și  o  să  mă  doară  mâna  de  la  atâtea  autografe.  Și,  când  mă  întorc,  am  să-ți  rup   mâna  care  a  semnat  pentru  vacanța  mea  ratată. 

-                      Așa  să  fie,  ne-am  înțeles!

Am  ajuns  acum  trei  zile.  A  trecut  mult  prea  mult  timp  de  când  n–am  mai  fost  singură – cuc     într-o  călătorie,  iar  acum,  iată-mă  în  aeroport,  cu  ochelarii  mei  negri  acoperindu-mi  aproape  toată  fața,  cu  o  rochie-sac  roșie  și  cu  sandale  fără  toc,  cu  barete  subțiri  înfășurate  pe  tot  piciorul.  Asemeni  mie,  alte  câteva  zeci.

Drumul  de  la  aeroport  până  la  hotel  a  fost  scurt,  sunt  doar  câțiva  kilometri  până  la  hotel.  Fata  de  la  recepție  mi-a  zâmbit:  aaa,  vacanțe  Christian  Tour?!  Colaborăm  de mult  cu  ei,  bine-ați  venit!  Sperăm  să  aveți  parte  de  cel  mai  plăcut  sejur!

Recunosc,  n-am  fost  niciodată  în  insula  Corfu.  Aici,  peste  tot  miroase  a  flori,  a  smarald,  a  istorie.  Când  i-au  ales  culorile,  oricine  le-a  ales,  a  scăpat  întregul  flacon  de  albastru.  Ba  nu,  și  de  verde.  Apă,  soare,  vegetație  luxuriantă.  Raiul  pe  pământ. 

Recunosc,  a  avut  dreptate  asistenta  mea  și  acum  îi  sunt  datoare  trei  cadouri.  Scumpe.  Ăsta  este  cel  mai  ușor  lucru,  pentru  că  noul  meu  prieten,  Robert,  de  nouă  ani,  este  specialist  în   cele  mai  mari  magazine  IT,  în   cele  mai  bune  cofetării,  în  cele   mai  dotate  standuri  cu  Lego  și  puzzle-uri.  Și,  pe  lângă  toate  acestea,  în  zilnicele  noastre  peregrinări,  doar  noi  doi,  eu  și  Robert,  am  găsit  și  magazine  cu  lucruri  mai  apropiate  de  vârsta  mea  și  a  asistentei  mele.  Poate  vă  întrebați  cum  de  ne  plimbăm  doar  noi  doi?  Simplu,  este  băiatul  recepționerei  și,  după  sclipirea  din  ochii  ei,  mi-am  dat  seama  că  m-a  recunoscut.  Și  mi-a  vândut  un  pont:  o  mamă  singură  cu  un  copil  este  un  lucru  obișnuit  în  micuța  și  cocheta  stațiune  Benitses,  așa  că  nimeni  și  nimic  nu-mi  va  tulbura  incognito-ul.

Mâine  este  ultima  zi.  Și  pentru  vacanța  mea,  și  pentru  superbele  festivități  de  Paște,  la  care  am  participat  alături  de  Robert,  firește,  bucurându-mă  de  fiecare  clipă,  de  râsul  lui  molipsitor,  de  seninul  ochilor  săi  ca  marea,  de  mâna  lui  micuță  în  mâna  mea.  Mi-am  ostoit  dorul  de  copiii  mei,  aflați  departe,  într-o  vacanță  specială  pentru  ei,  alături  de  personajele  preferate  din  filmele  Disney,  de  colegii  de  școală  și  de  guvernanta  lor,  evident. 

Uitându-se  lung  la  mine,  Robert  îmi  spune:

-           Mami  zice  că  tu  ai  cântat  melodia  de  la  Titanic,  este  adevărat?

-          Dar  tu  ai  văzut  Titanic?

-                      Da,  de  două  ori,  și-am  plâns  tare,  tare  să  știi.  Dacă  tu  ești,  să  nu  pleci  până  nu-mi  cânți  și  mie,  vrei?

Promit!

E  liniște  aici.  Între  atât  de  mulți  oameni,  m-am  pierdut  ca  un  fir  de nisip  în  deșertul  fără  limite.  E  ciudat  să  fii  liber  și  singur,  înconjurat  de  o  mare  de  oameni,  lăsându-te  purtat  de  mulțime,  așa  cum  se  lasă  țărmul purtat  de  valul  înspumat.

Recunosc,  a  fost  magnific!

            Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!

Prepelițe și ... mimoze

               Eu  le  spun  ”mimoze”.  El,  copilul  meu,  se  supără:  sunt  fetele,  nu  mimoze,  să  știi!

            Sunt  trei:  două  șatene,  din  care  una  rârâită  rrrrău  de  tot,  iar  cea  de-a  treia  are  o  claie  imensă  de  păr  ca  focul  și  mulți  pistrui.  Atâția  pistrui,  de  te  întrebi  cum  de  se  mai  vede  albul  de  porțelan  al  tenului.  Ei,  băieții,  sunt  cinci.  Toți  sunt  prieteni  încă  de  la  grădiniță,  iar  acum  bat,  deja,  la  porțile  liceului. 

-           Și  ce  înseamnă,  mă  rog,  mimoze,  de  le  spui  așa?  mă  interoghează  fiu-meu.

-                       Păi,  nu  povesteai  tu  că  sunt  sensibile,  că  nu  vor  să  meargă  iarna  pe  munte,  cu  voi,  că  e  frig,  sau  că  se  plictisesc  prea  repede  în  tribune,  la  partidele  voastre  prelungite  de  fotbal?  Asta  sunt  mimozele,  flori  sensibile,  dacă  le  atingi  cumva,  se  retrag  și  se  închid.

-                      Ei,  nici  chiar  așa,  nu  sunt  mofturoase,  sunt  doar  fete,  decretează  el  după  un  minut  de  gândire  adâncă.

Mi-e  drag  să  văd  că  le  ia  apărarea,  că  se  simte  atins  și  el  odată  cu  prietenele  lui  de  copilărie.  Mă  lasă  în  pace  pe  mine,  știe  că  glumesc,  dar  regula  asta  nu  se  aplică  și  celorlalți  copii,  din  cartierele  vecine.  Și  e  bine  așa.

Săptămâna  trecută,  erau  toți  opt  pe  bancă.  Cu  ochii  în  telefoane,  se  agitau  și  strigau,  apoi  râdeau  de  se  cutremurau  geamurile  celor  de  la  parter,  se  înghionteau  și  iar  cu  ochii  în  telefoane.  I-am  lăsat  în  pace,  în  drumul  meu  de  la  serviciu  spre  casă  am  trecut  pe  lângă  ei,  le-am  răspuns  la  salut  și  atât. 

Seara,  l-am  întrebat:

-           Da  ce,  Doamne-iartă-mă,  făceați  atâta  gălăgie  azi,  pe  bancă?

-                      Ei,  gălăgie ...  împușcam  prepelițe,  că  mi-am  instalat  ceva  mișto  pe  telefon: JOC  PREPELIX  PANO.  În  fine,  nu  contează,  că  n-ai  de  unde  să   știi  tu. 

Da,  chiar  așa,  ce  știu  eu?

După  vreo  două  zile,  în  camera  lui  era  mare  tărăboi,  de  ziceai  că   cel  puțin  o  divizie  de  soldați  este  încartiruită  acolo.  Am  deschis  ușa  furtunos,  hotărâtă  să  fac  ordine  imediat.  Fetele  stăteau  pe  fotoliu,  toate  trei,  iar  băieții  pe  covor,  în  jurul  lor.  Eu – invizibilă.  Nici  nu  s-au  deranjat  să  mă  privească.

-           Încarc ,  stai!

-          Na,  c-am  scăpat-o!

-          Yeeees,  asta-i,  le-am  curățat!

Am  închis  ușa  și  mi-am  văzut  de  blidele  mele.

Aseară  n-am  mai  rezistat.

-           Arată-mi  și  mie  cu  ce  se  mănâncă  jocul  ăla  al  vostru,  cu  găini,  să  mă  distrez  și  eu.

-                       Auzi,  găini  ...  frate,  n-ai  auzit  de  prepelițe?!  Și  ce,  vrei  să  te  joci  și  tu? De  fapt,  poți,  că  nu  este  numai   JOC  COPII.  Nu  am  chef  să-ți  povestesc  acum,  că  mimoza  ta  preferată  și-a  spart  telefonul  și  nu  ne  mai  putem  juca  toți.  Adică ...  știi  ceva?  Hai  să  te-nvăț,  să  te  bat  măr,  să  avem  de  cine  râde  mâine  dimineață.

-                      Foarte  încurajator,  n-am  ce  zice. 

Deci,  JOC  PREPELIX  PANO

          Prepelițe  sau  nu,  parcă-s  apucate  de  streche,  zău  așa.  

         Zboară,  ies  din  tufișuri,  se  ascund  în  nori,  trec  unele  pe  lângă  altele  cu  viteza  luminii,  sar  unele  peste  altele  ca  pe  arcuri,  acum  sunt  în  raza  ta  vizuală,  acum  dispar  ca  fantomele  în  eter,  ba  se  și  grupează  mai  multe  la  un  loc  și,  na,  mai  încearcă  să-mpuști  vreuna,  dacă  poți.  Și  multeeee,  că  nu  știi  de  unde  să  începi,   Pe  cele  care  zboară,  le  mai  nimeresc,  dar  pe-alea  care  defilează,  țanțoș,  chiar  pe  sub  nasul  meu,  nu  le  dobor  nici  dacă  mă  iau  ele  de  mână.  Și,  taman  când  poziționam  cursorul  fix  în  coada  vreuneia,  țac,  pistolul  se  încărca  și  ele  chicoteau  încântate  că  am  dat  greș.  În  prima  oră  de  joc,  mai  că  nu-mi  râdeau  în  față,  prepelițele  lui  pește,  bătându-și  joc  de  nepriceperea  mea.  Greu,  frate,  să  le  împuști.  Dar,  nici  gând  să  te  poți  lăsa.  Parcă  de  ce  dobori  vreuna,  cu  atât  crește  adrenalina  și  dorința  de  a  le  nimeri. 

            De  copilul  meu,  ce  să  mai  zic.  Mai  avea  un  pic  și  se  îneca,  nu  mai  avea  aer  să  respire.

-                       Dacă  te-ai  vedea,  mami,  cum  arăți  ...  ești  roșie  la  față,  aplecată  toată,  mai  să  intri-n  telefon  și  mai  scoți  și  limba  când  urmărești  prepelița.  Așa  ceva  ...  în  ritmul  ăsta,  tu  nu  vezi  nimic  pe  câmp,  în  afară  de  prepelițe,  așa-i?

-                      Păi,  ce-ar  mai  trebui  să  văd?

-                      E  plin  câmpul  de  provocări,  ca  să-ți  crești  punctajul.  Uite,  ai  vedere  peste  tot,  ca  într-un  cerc,  360⁰,  nu  sta  numai  într-un  loc  să  aștepți  să-ți  pice  ele  în  bătaia  puștii.  Pot  juca  mai  mulți,  este  JOC  MOBIL,  trebuie  să  găsești  ghicitorile  care  activează  arma  secretă,  dar,  pentru tine,  parc-aș  vorbi  limba  chineză! Să  nu  mai  râzi  de  prietenele  mele,  că  le  povestesc  aventura  ta  și-atunci  să  te  ții!

-                       Lasă,  nu  mai  fă  tu  atât pe  înțeleptul.  Spală-te  și  treci  la  culcare,  că  este  târziu!

Mai  câr,  mai  mâr,  cu  greu  se  stinge  becul  în  camera  lui.  Aștept  să  fiu  sigură  că  doarme  și-l  sun  pe  bărbatu-meu.  În  Nemția,  că  doar  acolo  a  apărut  prima  dată  și  mâine-i  liber  la  ei,   că  sărbătoresc  Paștele  catolic:  salut,  dacă  nu  dormi,  nu  vrei  să  joci  Prepelix  cu  mine???

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!