aștept instrucțiuni... pentru sarmale

                              Dacă  ar  fi  să  câștig  potul  cel  mare,  după  ce  aș  face  fericite  băncile  și  CAR-urile   intrate  în  sevraj  la  auzul   numelui  meu,  aș  investi  în  cercetare.  Da. Trebuie  să  existe  pe  undeva,  în  lumea  asta  mare,  o  echipă  de  cercetători  capabili  să  inventeze  o  mașină  de  împachetat  sarmale.  Să  pui  foaia  de  varză,  gogoloiul  de  carne  tocată  și  să  apeși  pe  buton.  Din  partea  cealaltă  să  se  ițească  sarmalele  dolofane,  toate  de  aceeași  formă  și  mărime,  aliniate  ca  soldații  la  paradă.

                        După  atâta  amar  de  ani  de  când  sunt  soție,  mamă  și  bunică,  sarmalele  făcute  de  mine  sunt  absolute  delicioase:  nici  prea  acre,  nici  prea  dulci,  nici  prea  grase,  nici  prea  seci,  te  lingi  pe  degete   când  mănânci.  Cu  o  condiție:  să  închizi  ochii  și  să  deschizi  gura  în  același  timp,  astfel  încât  să  nu  apuci  să  le  vezi.  În  persoană  dacă  ar  veni  doamna  cu  coasa  și  mi-ar  spune  că  veșnicia  mea  depinde  de  arta  împachetării   nemiloaselor  ăstea  de  sarmale,  aș  muri  nevinovată  și  disperată,  încercând  să  le  dau  o  formă  și  o  mărime  rezonabile.

            Teorie  știu:  cum  se  pune  foaia  de  varză,  cum  se  aşază  umplutura,  cum  se  rulează.  Dar  practica  mă  omoară:  îmi  iese  limba  de-un  cot  încercând  să  acopăr  toate  găurile  ivite  Dumnezeu  ştie  de  unde,  să  bag  la  loc  carnea  care- mi  rânjeşte  hidos  pe  la  capete  şi  să  fac  marginile  să  stea  lipite,  nu  umflate  ca  rochiile  de  bal  cu  crinolinele  lor  rigide.  Din  patru  verze  mari,  oamenii  obişnuiţi  fac  sarmale  cât  pentru  un  botez.  Mie  îmi  ies  câteva  arătări  flecite  pe  fundul  oalei,  împănate  cu  cimbru  şi  foi  de  dafin,  aşa,  ca  să  fac  în  ciudă  curioşilor  care  au  avut  poasta  inspiraţie  să-mi  admire  oala  de  lut.  Păi,  nu  vă  spusei?  Am  şi  oală  de  lut  ars,  cu  toartă  meşteşugit  împletită,  ca  să-mi  iasă  sarmalele  bune  şi  aromate  când  le  scot  din  cuptor.  Simţurile  olfactive  ale  musafirilor  zic  bogdaproste,  pe  când  văzul,  săracul...

                      

                           Soacră- mea  este  femeie  cuminte,  nu  ne  deranjează  cu  vizite  inopinate,  dacă  o  chemi  la  masă,  vine,  dacă  nu,  să  fim  sănătoşi,  nu  comentează.  Într-o  toamnă,  însă,  mai  pe  la  începutul  căsniciei  mele,  s-a  nimerit  în  vizită  taman  când  eu  mă  luptam  aprig  cu  sarmalele.  Şi  a  stat  ea  şi  s-a  uitat,  a  fumat  o  ţigară  pe  balcon,  a  admirat  colecţia  mea  de  ceşti  de  ceramică  din  bucătărie  şi  eu  tot  nu  dovedisem  două  dintre  ele.  Şi-a  luat  biata  femeie  inima  în  dinţi  şi  m-a  dat  la  o  parte:  ne-apucă  Crăciunul,  mamă,  poate  mai  ai  şi  altă  treabă...  cred  că  de  atunci  i  se  trage  frecvenţa  vizitelor  pe  nepusă -  masă...

                        În  schimb  mama,  olteancă  din  naştere  şi  prin  vocabular  (  poate  nu  ştiţi,  dar  la  noi,  în  sat,  drăcuitul  de  la  lingură  la  orătăniile  din  ogradă  este  alint  la  superlativ),  spunea:  fire-a  dracu,  Evo,  că-i  dăduşi  fie-mii  toate  mâinile  stângi  pe  care  le  găsişi.

                        Şi  cum  zicala  cu  universul  spune  că  totul  se  compensează,  bărbatul  meu  a  învăţat  să  împacheteze  sarmale.  Eu  pregătesc  umplutura,  oala  şi  cuptorul  şi  apoi,  cu  evlavie,  iau  sarmalele  împachetate  de  el  şi  le  rânduiesc  frumos,  dar  frumos  de  tot  în  oală.  Se  cheamă  că  mâncăm,  normal  şi  tradiţional, sarmale,  nu ghici -  ghicitoarea  mea  ce-i  asta?!

                        Se-apropie  Crăciunul,  noroc  că  omul  meu  e  pensionar  şi  are  timp!

            

Vacanță dulce - acrișoară

                            Mă  uit  pe  fereastră  și  văd  un  umăr  de  munte.

                        Colorat  ca  alvița  de  la  bâlciurile  copilărie  mele,  petrecută  în  Oltenia  ghidușă  ca  bunica  mea  dinspre  mamă,  stă  să  se  prăvale  peste  noi,  muritorii  de  rând  de  la  poalele  lui,  așa  cum  se  prăvale  timpul  spre  sfârșitul  unui  an  greu,  născut,  trăit  și  pe  cale  să  se  termine  la  fel  de  buimac  și  nedumerit. 

                        E  toamnă,  strigă  pădurea  aurie  și  nici  vacanță  n-am  avut.  Cel  mai  rău  este  că  nici  nu  mi-am  dorit-o.  Pe  cât  de  tare  şi  deopotrivă  iubesc  marea  şi  muntele,  pe  atât   m-am  ascuns  în  casă,  în  liniştea  spartă  de  geamătul   mobilei  vechi şi  zbaterile  calde  ale  perdelei,  lângă  ficusul  care  a  obosit  să  o  tot  ia  de   la  capăt  şi  să-i  tot  dea  frunze  noi  pe  cioturi  bătrâne,  pansate  cu  miez  de  pâine  albă.  Aici,  departe  de  afară,  unde  oamenii  trăiesc  din  toate  puterile,  mi-am  amintit   de  o  vacanță,  dulce – acrișoară,   spălată  de  resentimente  și  regrete  odată  ce  praful  s-a  așternut  peste  ea.

http://www.catchy.ro/poveste-dulce-amaruie/81949

                     

Calculatorul, bată-l vina!

Pe  vremea  în  care  Messenger  desena  destinul   progeniturilor  noastre,  aşa  cum  Facebook-ul  ne  porunceşte   acum,  nouă,  tuturor,  eu  eram  prinsă  până  peste  urechi  cu  o  lucrare  cu  un  termen  limită  expirat,  evident,   cu  o  lună  înainte  de  a  mă  apuca  de  ea.  Aşa  că  scriam  super  încrâncenată   şi  obosită   la  serviciu,  scriam  acasă,   scriam   în  vizite  la prieteni  şi  cunoştinţe,  scriam,  adică,   oriunde  găseam  un  calculator  disponibil  şi  conectat  la  internet.

Într-o  seară,  mă  strigă  fiu-meu:

-                      Vezi  că  plec  afară,  dacă  te  duci  la  calculator  să  nu-mi  închizi  mess-ul  că-mi  trimite  cineva  nişte  poze. 

Ok,  mi-am luat  bucuroasă  mapa  cu  materiale  şi  m-am aşternut  pe  treabă.  Şi  pe  când  tastam  eu  voiniceşte  şi   cu  îndârjire,  bing,    pe  monitor  se  deschide  fereastra  de  conversaţie:

-          sal  ce  fc?

Eu  sunt  o  persoană  foarte  politicoasă  şi  foarte  răbdătoare  de  fel,  dar  nu  prea  îmi  ardea  de  poveşti.  Am lăsat-o  în  bară  şi  mi-am  continuat  munca.

Bing,  bing!

-          ce  nb  nu  vb  cu  mine?  Angie  sunt  mno...

Nu  era  nicio  scăpare,  aşa  că  am  hotărât  să  iau  taurul  de  coarne:

-                      Scuze,  dar  nu  e  Vlad.  Sunt  mama  lui  şi  am  treabă  la  calculator.  O  să-i  spun  că  l-ai  căutat.

Pauză.  Şi  iar bing,  bing! 

-           iti  bati  joc  de  mn? nu  te  cred.  babele  nu  se  ştiu  la  calc.  nai  web?

Brusc,  mi  s-a  luminat  ziua.  Ce lucrare,  ce  termen  limită...  stai  numai  să  găsesc  cum  dau  drumul  la   camera  web  şi  vezi  tu  după-aia.  Pornesc   drăcia  aia  care arăta  figurile  în  reluare  şi  mă  poziţionez,  total  relaxată,  în  raza  ei  de  acţiune.

Linişte.  Şi  bing,  bing-ul  apare  într-un  final!

-           mda  aşa  e.  esti  măsa!  ceau!

Mai  e  nevoie  să  spun  că  întreg  semestrul,  colegii  de  serviciu  îmi  strecurau  te  ştii  la  calc,  babo,  ori  de  câte  ori  mă  vedeau  în  faţa  monitorului?  Nu  cred.