Dacă ar
fi să câștig
potul cel mare,
după ce aș
face fericite băncile
și CAR-urile intrate
în sevraj la
auzul numelui meu, aș investi
în cercetare. Da. Trebuie
să existe pe
undeva, în lumea
asta mare, o
echipă de cercetători
capabili să inventeze
o mașină de
împachetat sarmale. Să
pui foaia de
varză, gogoloiul de
carne tocată și să apeși
pe buton. Din
partea cealaltă să
se ițească sarmalele
dolofane, toate de
aceeași formă și mărime, aliniate
ca soldații la
paradă.
După atâta
amar de ani
de când sunt
soție, mamă și
bunică, sarmalele făcute
de mine sunt
absolute delicioase: nici
prea acre, nici
prea dulci, nici
prea grase, nici
prea seci, te lingi
pe degete când
mănânci. Cu o
condiție: să închizi
ochii și să
deschizi gura în
același timp, astfel
încât să nu
apuci să le
vezi. În persoană
dacă ar veni
doamna cu coasa
și mi-ar spune
că veșnicia mea
depinde de arta
împachetării nemiloaselor ăstea
de sarmale, aș
muri nevinovată și
disperată, încercând să le dau
o formă și
o mărime rezonabile.
Teorie știu:
cum se pune
foaia de varză,
cum se aşază
umplutura, cum se
rulează. Dar practica
mă omoară: îmi
iese limba de-un
cot încercând să
acopăr toate găurile
ivite Dumnezeu ştie
de unde, să
bag la loc
carnea care- mi rânjeşte
hidos pe la
capete şi să
fac marginile să
stea lipite, nu
umflate ca rochiile
de bal cu
crinolinele lor rigide.
Din patru verze
mari, oamenii obişnuiţi
fac sarmale cât
pentru un botez.
Mie îmi ies câteva
arătări flecite pe
fundul oalei, împănate
cu cimbru şi
foi de dafin,
aşa, ca să
fac în ciudă
curioşilor care au
avut poasta inspiraţie
să-mi admire oala
de lut. Păi,
nu vă spusei?
Am şi oală
de lut ars, cu toartă
meşteşugit împletită, ca
să-mi iasă sarmalele
bune şi aromate
când le scot
din cuptor. Simţurile
olfactive ale musafirilor
zic bogdaproste, pe când
văzul, săracul...
Soacră- mea este
femeie cuminte, nu
ne deranjează cu
vizite inopinate, dacă
o chemi la
masă, vine, dacă
nu, să fim
sănătoşi, nu comentează.
Într-o toamnă, însă,
mai pe la
începutul căsniciei mele,
s-a nimerit în
vizită taman când
eu mă luptam aprig
cu sarmalele. Şi
a stat ea
şi s-a uitat,
a fumat o
ţigară pe balcon,
a admirat colecţia
mea de ceşti
de ceramică din
bucătărie şi eu
tot nu dovedisem
două dintre ele.
Şi-a luat biata
femeie inima în
dinţi şi m-a
dat la o
parte: ne-apucă Crăciunul, mamă,
poate mai ai
şi altă treabă...
cred că de
atunci i se
trage frecvenţa vizitelor
pe nepusă - masă...
În schimb
mama, olteancă din
naştere şi prin
vocabular ( poate
nu ştiţi, dar
la noi, în
sat, drăcuitul de
la lingură la
orătăniile din ogradă
este alint la
superlativ), spunea: fire-a dracu,
Evo, că-i dăduşi
fie-mii toate mâinile
stângi pe care
le găsişi.
Şi cum
zicala cu universul
spune că totul
se compensează, bărbatul
meu a învăţat
să împacheteze sarmale.
Eu pregătesc umplutura,
oala şi cuptorul
şi apoi, cu
evlavie, iau sarmalele
împachetate de el
şi le rânduiesc
frumos, dar frumos
de tot în
oală. Se cheamă
că mâncăm, normal
şi tradiţional, sarmale, nu ghici -
ghicitoarea mea ce-i
asta?!
Se-apropie Crăciunul,
noroc că omul
meu e pensionar
şi are timp!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu