Moda și șosetele

           Se  presupune  că  la ...  experiența (ptiu,  era  să  scriu  vârsta) mea,  am  preocupări  înalte,  din  sfera  cognoscibilității  universului  sau,  cel  puțin,  a  salvării  acestuia.

Se  presupune  că   la  …  experiența    mea  și  ca  o  femeie  cu  pretenții  ce  mă  aflu,  am  cunoștințe  beton  despre  toate  domeniile  existenței  umane  sau,  măcar,  despre  modă.

N-aveți  grijă,  n-o  să  vedeți! 

Păcătoasa  asta  de  toamnă  colorată  și  parfumată  îmi  distrage  toate  atențiile  de  care  sunt  capabilă  și  mă  țintuiește  pe-o  bancă,  în  parc,  cu  ochii  și  urechile  pâlnie  la  ceea  ce  trece  pe  lângă  mine. Și  trec,  slavă  Domnului,  de  toate.

Trec  copiii  de  la  grădiniță,  cu  mânuțele  agățate  de  mămici  și  tătici  grăbiți,  trec  adolescenții  de  la  liceul  din  capătul  orașului,  mai  gălăgioși,  mai  veseli  și  mai  strălucitori  decât  cei  mici,  trec  și  oameni  mari  spre  și  de  la  locurile  de  muncă,  preocupați  sau  absenți,  trec  și  bunici  molcomi,  cu  bastoane  lucioase  și  cu  fețe  zâmbitoare  și  împăcate.  Fiecare  după  dispoziție,  fiecare  îmbrăcat  după  cunoștințele   și  posibilitățile  lui.  Lumea  în  mișcare  constituie  un  excelent  exercițiu  de  observație.  Încercați,  dacă  nu  mă  credeți.

Și  acum  să  trecem  la  lucruri  serioase,  pentru  că,  de  fapt, toată  vorbăria de  mai  înainte  ascunde  interesul  meu  subit  pentru  modă,  descoperit  în  urma  analizării  temeinice  a  unui  tânăr  flăcău  cu  nasul  în  vânt  și  cu  ochii  în  ecranul  telefonului,  care  aștepta  pe  cineva  pe  banca  din  fața  mea.

Ce  să  zic,  interesantă  priveliște!  O  pereche  de  jeanși  cu  rupturi  incredibil  de  mici  la  nivelul  genunchilor, aproape  invizibile,  un  tricou  portocaliu  cu  un  labirint  din  cifre  încrustat  pe  piept,  o  vestă  neagră  matlasată,  cu  buzunare  verde-neon  și  fermoare  mari,  albe.  Dar,  cel  mai  important  lucru  și  care  m-a  impresionat  deosebit  de  mult  și  de  tare,  din  adidașii  bleumarin  se  ițeau ...  șosete.  Frate,  șosete  adevărate,  chiar  dacă  erau  negre  cu  carouri  portocalii,  în  ton  cu  tricoul.

Trendul  acela  fără  șosete,  sau  cu  tentative  de  șosete  pe  vârful  degetelor  și  al  călcâiului,  m-a  scos  din  minți  și  mai  multe  nu.  Mai  ales  la  bărbați.  Și  când,  într-o  iarnă,  la  un  eveniment  desfășurat în  nou-nouța  noastră  sală  de spectacole,  am  văzut tineri  purtând  paltoane  de  bărbați  elegante  și  pantofi  frumoși  din  care  ieșeau  picioarele  aproape  goale,  m-a  luat,  la  propriu,  un  frig  de  mi-au  degerat  instantaneu  degetele,  chiar  dacă  iubitele  mele  botine  de damă  erau  supercăptușite  pe  dinăuntru.  

Dacă  moda  masculină  se  îndreaptă  într-o  direcție  care  presupune  purtarea  de  șosete  de dimensiuni  normale,  indiferent  de  combinația  de  culori,  marile  branduri  pot  să  mă considere  definitiv  câștigată  de  partea  lor.  Oricum,  trebuie  să  recunosc  că  moda  masculină  începe  să  capete  consistență  și  să  redea  sexului  tare  locul  și  rolul  cuvenit.  Au  apărut  costumele  elegante,  puloverele,  eșarfele,  trenciurile  clasice.  Parcă  altfel  se  vede  viața  la  brațul  unui  bărbat  purtând  un  astfel  de  sacou  de  la  Medicine,  fără  să-i  clămpăne  tălpile  goale  în  pantofi. 

Desigur,  puteți  spune  că,  la  urma – urmei,  sunt  doar  o  femeie,  habar  n-am  ce  le  place  bărbaților  și  ar  fi  bine  să-mi  văd  de  volănașele  mele.  Poate  chiar  aveți  dreptate,  dar  cert  este  că  în  după-amiaza  cu  pricina,  ochii  mi  s-au  lipit  de  șosetele  băiatului  și,  în  timp  ce-mi  treceau  prin  minte  cele  povestite  mai  sus,  nu  mi  s-au  mai  dezlipit  până  ce  bietul  băiat  nu  s-a  ridicat  și  a  plecat. 

Cât despre  femei  și  moda  lor,  recunosc  sunt  super încântată  că sunt  la  modă  iar  volănașele,  floricelele,  dantela,  mânecile  bufante  și  fundițele.  Adică,  într-un  singur  cuvânt,  feminitatea.

Și,  ca  să  fim  sinceri  pe  deplin,  ce-ar  fi  o  femeie  fără  un  dulap  cu  genți  de  damă? Și  mari,  și  mici,  și  microscopice,  și  uriașe!  Păi,  ați  văzut  ce  genți  promovează  cei  de  la  Desigual?  Poate  să  ningă,  poate  să  plouă, să  tune și  să  fulgere,  o  astfel  de  geantă  aduce  soarele  în  ea,  pe  cuvânt  de  onoare!  Ăsta  da  trend!

Se  presupune  că   la  …  experiența    mea  și  ca  o  femeie  cu  pretenții  ce  mă  aflu,  am  cunoștințe  beton,  măcar,  despre  modă.

N-aveți  grijă,  n-o  să  vedeți!       

    

Doar  două  lucruri  pot  afirma  cu  certitudine:  unu,  că  un  accesoriu  micuț  poate  transforma  total o  ținută  întreagă  și  doi,  că  hainele  potrivite  trupului  și  sufletului  tău,  fie  ele  și  de  acum  hă,hă,  câțiva  anișori,  sunt  de  preferat  celor  ultramoderne, dar  total  paralele  cu  ființa  și  simțirea  ta.

Așadar,  urmați-vă  instinctele și  alegeți  hainele  potrivite!  Nu  uitați  șosetele!

Articol  scris  pentru SuperBlog  2019.

Acuș, acuș ... particip la SuperBlog 2019!

-                       E  târziu,  e prea  târziu,  hai  odată,  ce  tot  faci  pe  acolo?  laptopul  meu  sărea  de  mama  focului  într-un picior  și  țipa  din  toate  puterile,  de  zici  că  foc  și  pucioasă  îi  intrau  în  hard  disk  și  mai  multe  nu.

-                      Hooo, mai  ușurel,  că  nu  dau  tătarii!

-                      Ce  tătari,  căpiato,  mâine  începe  SuperBlog  și  tu  nu  te-ai  înscris!  Când  pisici  albastre  mai  scrii  articolul  de  înscriere?

-                      Acuș,  acuș,  numai  taci  din  gură,  afurisitule!  Te  văd  eu  la  deadline-uri,  când  nu  o  să  mai  am  inspirație  și  suflu,  atunci  nu  o  să  ți se   audă  deloc  gurița  cu  vreun  sfat,  vreo  idee, ceva!

-                      Păi,  da,  vrei  idei,  dar  că  mâine  pleci  în  Tunisia,  cu  premiul  de  la  Christian  Tour,  iar  pe  mine  mă  lași  acasă,  asta  nu  mai  spui  nimănui,  nu-i  așa?  se  bosumflă  el.

-                      Haide,  nu  mai  fii  supărat,  am  să-ți  aduc  multe   poze  și  impresii,  promit!  Și-acum  taci  din  gură  că  simt  inspirația  cum  îmi  dă  târcoale  și  cum  stă  pe-aproape  și  articolul   meu  de  înscriere!

            Așa,  deci  ...

            Particip  la  SuperBlog  2019!

Pentru  că  am  lâncezit  destul  toată  vara  fără  vreun  cuvințel  pe  blog,  pentru  că  am  văzut  lista  (încă  parțială, vă  dați  seama?)  a  premiilor  oferite  și  mamă - mamă,  poate  mă  lovește  vreun  noroc  chior  și  mă  pomenesc  cu  cine  știe  ce  minunăție  cu  adresa  mea  pe  ea,  pentru  că  sunt  oameni  superfaini  pe-acolo,  pentru  că  sunt  atâtea  cuvinte,  înțelesuri  și  imagini  care  mai  de  care  mai  emoționante,  sau  mai  ghidușe,  sau  mai  strălucitoare,  pentru  că  îmi  place  să  aștept  notele,  ador  să  mă  laud  când  urc  în  clasament  și  iubesc  să  fac  pe  bosumflata  și  nedreptățita  ori  de  câte  ori  mă  nimerește  vreun  punctaj  rahitic  și  anemic  (hm,  oare  înseamnă  același  lucru?).

Particip  la  SuperBlog   2019!

Pentru  că  înveți  câte  ceva  în  fiecare  zi,  pentru  că  întâlnești  pe  cineva  special  în  fiecare  zi,  pentru  că  te  provoci  la  întrecere  și  îți  măsori  puterile  cu  cei  mai  buni,  pentru  că  este  toamnă  și  toate  lucrurile  frumoase,  liniștite  și  parfumate  se  întâmplă  acum,  pentru  că  în  viața  mea,  SuperBlog  a  adus  un  pic  de  ordine,  culoare  și   dorințe  împlinite!

Și  pentru  că  SuperBlog   este  singurul  virus  de  care  nu  vrei  să  scapi!

            

Sărutul tău

Și  dacă  ți-aș   spune  că  cea  mai  frumoasă  întâmplare  este  pieirea  mea  de  un miliard  de  ori  și  jumătate,  ca  să  mă  nasc apoi  de tot  atâtea  ori,  iar  și  iar,  la  infinit,  m-ai  crede?

Sau  că  nu,  nu-i  la  întâmplare,  ci  se  petrece  într-un  anume  ritm,  într-un  ciclu  cu  durată  completă,  așteptat  cu  sufletul  la  gură  și  cu  ochii  închiși,  ca să  nu  fugă  speranța  din  ei?

Și  dacă  ți-aș  spune  că  începe  cu  mâna  ta  stângă,  poposită,  așa,  într-o  doară,  pe  umărul  meu  drept  și  cu  degetu-i  mare  pictându-mi  umbre  colorate  în  roșu  țipător  pe  obraz,  pentru  ca  mai  apoi  el,  degetul,  să  urce  obraznic  până  la  colțul  ochiului  și  să-mi  închidă  pleoapa albastră  peste  dorința  imposibil  de  stăpânit  din  adânc?  Și  că,  în  tot  acest  răstimp,  mâna  ta  dreaptă  s-a  încâlcit  în  noaptea  părului  meu  și  l-a  îndurerat  pătimaș  și  sălbatic,  răzvrătit  de  prea  lunga  așteptare?

Ce-ai  zice  dacă  ți-aș  mai  spune  că  pier  neîndrăznind  să  clipesc,  neîndrăznind  să  respir,  neîndrăznind  să  exist  dincolo  de  răsuflarea  ta  fierbinte  pe  urma  gâtului  meu,  care  urcă,  și  urcă,  și  urcă ...  na,  s-a  oprit!  și  eu  iar  am  murit,  o dată  în  plus,  că  nu  te-ai  dus  până  la  capăt,  deși,  jur,  e  mai  dulce  așa ...

Sau  că  nu,  încă  n-am  înviat  de tot,  nu  înainte  ca  genele  tale  să-mi  atingă  cercelul  și  să-l  facă  să  bată  ca  un  clopot,  muzică  cerească  aproape  de  tâmpla  fremătând  a  început  și  a  sfârșit  de  tot  și  toate ...

M-ai crede  dacă  ți-aș  spune  că  ultima  mea  răsuflare  s-a pierdut, de  fiecare  dată,  fără  să  ajungă  la  buzele  tale  însetate  după ea  și,  totuși,  miracol,  eu  am  găsit-o  și  tu  ai  simțit-o,  în  același  timp,  cu  același   gust  și  în  aceeași  fericire?  S-au  întâlnit  într-o  singură  atingere  și  m-au  înviat  într-un  singur  sărut.

Pentru  că  tocmai  ți-am  spus  că  cea  mai  frumoasă  întâmplare  este  pieirea  mea  de  un miliard  de  ori  și  jumătate,  ca  să  mă  nasc apoi  de tot  atâtea  ori,  iar  și  iar,  la  infinit,  total  dependentă  de  sărutul  tău!