Și dacă ți-aș
spune că cea
mai frumoasă întâmplare
este pieirea mea
de un miliard de
ori și jumătate,
ca să mă
nasc apoi de tot atâtea
ori, iar și
iar, la infinit,
m-ai crede?
Sau că nu,
nu-i la întâmplare,
ci se petrece
într-un anume ritm,
într-un ciclu cu
durată completă, așteptat
cu sufletul la
gură și cu
ochii închiși, ca să nu fugă
speranța din ei?
Și dacă ți-aș
spune că începe
cu mâna ta
stângă, poposită, așa,
într-o doară, pe umărul meu
drept și cu
degetu-i mare pictându-mi
umbre colorate în roșu
țipător pe obraz,
pentru ca mai
apoi el, degetul,
să urce obraznic
până la colțul
ochiului și să-mi
închidă pleoapa albastră peste
dorința imposibil de
stăpânit din adânc?
Și că, în
tot acest răstimp,
mâna ta dreaptă
s-a încâlcit în
noaptea părului meu
și l-a îndurerat
pătimaș și sălbatic,
răzvrătit de prea
lunga așteptare?
Ce-ai zice dacă
ți-aș mai spune
că pier neîndrăznind
să clipesc, neîndrăznind
să respir, neîndrăznind
să exist dincolo
de răsuflarea ta
fierbinte pe urma
gâtului meu, care
urcă, și urcă,
și urcă ... na,
s-a oprit! și eu
iar am murit,
o dată în plus,
că nu te-ai
dus până la
capăt, deși, jur, e mai
dulce așa ...
Sau că nu,
încă n-am înviat
de tot, nu înainte
ca genele tale
să-mi atingă cercelul
și să-l facă
să bată ca
un clopot, muzică
cerească aproape de
tâmpla fremătând a
început și a
sfârșit de tot
și toate ...
M-ai crede dacă ți-aș
spune că ultima
mea răsuflare s-a pierdut, de fiecare
dată, fără să
ajungă la buzele
tale însetate după ea
și, totuși, miracol,
eu am găsit-o
și tu ai
simțit-o, în același
timp, cu același
gust și în
aceeași fericire? S-au
întâlnit într-o singură
atingere și m-au
înviat într-un singur
sărut.
Pentru că tocmai
ți-am spus că cea mai
frumoasă întâmplare este
pieirea mea de un
miliard de ori
și jumătate, ca
să mă nasc apoi
de tot atâtea ori,
iar și iar,
la infinit, total dependentă de
sărutul tău!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu