Când viața îți face prea multe valuri, îndreaptă-ți privirea spre culorile toamnei. Crede-mă, va fi de ajuns ...
duminică, 17 septembrie 2017
și dacă eu sunt copil al toamnei, cum să nu mă amestec?
În primăvară, am renunțat.
Cu părere de rău, din cauză de injecții și pastile.
De atunci, tot adun cuvinte și întâmplări și le așez în buzunare, le mai scutur din când în când și aștept să le scot la iveală.
Începe SuperBlog!
Începe competiția care-ți schimbă culorile calde ale toamnei în fulgere și trăsnete, sau ploile mocnite în curcubeu, după cum îți arată platforma de jurizare și bunăvoința juriului.
Începe competiția în care oameni frumoși, cu mare drag de slove, se întrec în măiestrie, se felicită ( cu zâmbet sau cu scrâșnit din dinți, după caz), cad, se ridică și o iau de la capăt.
Începe competiția în care citești, înțelegi, scrii. În primul rând pentru tine, cu pasiune și cu generozitate. Generozitatea de a dărui și altora din preaplinul tău sufletesc. Apoi, cu motivație: să știi că ești printre cei buni, să cunoști oameni noi, puncte de vedere, să afli despre lucruri și produse necunoscute până acum. Sau aproape. Și, nu, nu în ultimul rând, pentru premii.
Nu vreau să câștig competiția. Sincer! Pentru că îmi doresc să mai pot participa și la primăvară, și la toamnă, și la ... cât se va putea! Pentru că sunt dependentă de spiritele încinse care se dezlănțuie pe grup, de hazul de necaz cu sclipiri de geniu, de supărările pe vecie care țin până la următorul deadline. Și de nerăbdarea vecină cu nebunia adolescenței, care pune stăpânire completă pe tine în ziua afișării notelor.
E toamnă iar și e SuperBlog!
și dacă eu sunt copil al toamnei, cu bucurii colorate arămiu ca frunzele ei și cu dureri ostoite de brumă și de seri înfrigurate, cum să nu mă amestec printre cuvintele concursului și cum să nu mă rătăcesc în ele, așa cum se rătăcește vara în toamnă, albastrul mării în ruginiul florilor și seninul cerului în dantela gri a norilor?
joi, 7 septembrie 2017
La mulți ani, Mărie!
Pe mama
o chema Maria.
Pe mine m-a
chemat cu nume
de alint, auzit prima dată de la
o fetiță cârnă,
creață și sâsâită, care
plângea mereu când venea seara:
De ssse vine?
că nu m-am
zucat desștul și
care-ți privea direct
în suflet: ssșelvuș, eu
ssșunt Tamelia!
Mi se părea
aiurea când o
striga cineva Mărie, nu-mi
plăcea, mă supăram
și le spuneam
răspicat: o cheamă
Maria. Aș
fi vrut să-i
trag de mânecă
și să le
spun că uite, mama mea
e frumoasă, că are păr
luuung, negru și
mătăsos, că știe
să cânte mai
frumos decât la
televizor, că are
ochi la spate
care vede tot
și că, ori
de câte făceam
câte o boacănă,
eu sau fratele
meu, ea știa.
De unde
naiba știi tu?
m-am scăpat odată,
supărată. Mi-a spus
mie inima, răspundea
ea și dacă mai
vorbești urât, când
vei fi mare,
inima ta nu
o să-ți spună
nimic.
Inima ei vorbăreață,
care a trădat-o
de tânără ..
prea de tânără.
Mama credea în
Dumnezeu, în iubire,
în pământ și
în viață.
Mama spunea că
nu există nimic
mai greu pe
lume decât să
ne vadă pe noi, copiii
ei și pe
bărbatul ei, asupriți.
Râdeam: cine să ne
asuprească, mamă? Ce, mai
suntem pe vremea
boierilor sau a
turcilor?
-
Ehe,
ce știi tu,
Cami, mamă ...
Na, că
acuma știu și eu, mamă!
Când mama a
plecat, am vrut
să-i omor pe
toți cei care
au rămas în urma
ei. Să-i împușc,
să-i spânzur, să le
fac vânt de pe scările
din fața casei,
orice, numai să
vină ea înapoi.
Ajunsese omul meu,
bietul de el, să fie mereu cu ochii-n patru
după mine, să
mă păzească de
vreo nefăcută.
Pe mama o
chema Maria și
sunt sigură că
mi-ar fi tras
o chelfăneală de
poveste, dacă ar
fi știut ce
gândesc atunci.
Pe mama o chema
Maria.
Și pe mine.
Cele două prenume
ale mele sunt ca două
iubiri: a mamei
pentru fetița din
vecini și a
mea, pentru ea, întâia Marie
din viața mea.
Și tocmai despre
asta este sărbătoarea
Nașterii Maicii Domnului:
despre iubire, naștere
și sacrificiu. Despre
lacrimi și despre
grija pentru cei
dragi. Despre ocrotire,
zâmbet și speranță.
Și, mai presus
de toate, despre
iertare.
La mulți ani,
Mărie!
La mulți ani!
miercuri, 23 august 2017
Peripeții și renovări - partea a doua
Toată casa
mea este un
șantier.
Dacă
nu
știți ce înseamnă
să renovezi o
baie la etajul
patru, vă reamintesc eu aici.
De-acum, însă, începe partea
a doua.
După cele
câteva zile de
super concediu,
omul
meu, ardelean harnic
și priceput, s-a apucat să monteze galerii,
suporturi de televizor,
să schimbe ușile
și să scoată
molozul, să rânduiască,
cum s-ar zice,
prin haosul general.
Eu, după
el ... harnică nevoie – mare și eu, ba
cu rufe pe
balcon, ba cu
vase de spălat,
ba cu haine
de împachetat, ce mai
... nevoie - mare.
Numai că ...
am uitat că trebuie
să ridic piciorul
peste pragul proaspăt
pus și înțepenit
cu spumă și
m-am dus ca
un popic printre
tăbliile de la pat care,
din cauză de
spațiu, se odihneau
cuminți, în poziție
verticală, lipite de peretele din
hol. Întinsă pe
burtă, cu genuchiul
julit și cu
capul înfiletat printre
scânduri, așteptam cuminte
să-mi cadă cerul
(pardon, tăbliile) în
cârcă.
Noroc cu
omul meu mai
sus - amintit care,
după ce și-a
impregnat pe retină
toată faza cu
împiedicatul și aterizatul,
s-a repezit și
m-a ridicat popândău,
înainte de a
încasa și restul
de scânduri peste
spinare.
Acum stau
cuminte pe jumătatea
liberă de colțar,
învelită până la
bărbie și aștept
să-mi treacă tremuratul
de la șoc
și durerea de
genunchi, de cap
și de pielea
de pe burtă,
pe care tronează
o zgârietură urâtă
și rea care
scoate o limbă
mare și roșie
la mine, ori de câte
ori mă uit.
Mai am
de renovat două
camere și bucătăria.
Sper ca,
măcar la partea
cu holul, să
scap nevătămată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






