Pe mama
o chema Maria.
Pe mine m-a
chemat cu nume
de alint, auzit prima dată de la
o fetiță cârnă,
creață și sâsâită, care
plângea mereu când venea seara:
De ssse vine?
că nu m-am
zucat desștul și
care-ți privea direct
în suflet: ssșelvuș, eu
ssșunt Tamelia!
Mi se părea
aiurea când o
striga cineva Mărie, nu-mi
plăcea, mă supăram
și le spuneam
răspicat: o cheamă
Maria. Aș
fi vrut să-i
trag de mânecă
și să le
spun că uite, mama mea
e frumoasă, că are păr
luuung, negru și
mătăsos, că știe
să cânte mai
frumos decât la
televizor, că are
ochi la spate
care vede tot
și că, ori
de câte făceam
câte o boacănă,
eu sau fratele
meu, ea știa.
De unde
naiba știi tu?
m-am scăpat odată,
supărată. Mi-a spus
mie inima, răspundea
ea și dacă mai
vorbești urât, când
vei fi mare,
inima ta nu
o să-ți spună
nimic.
Inima ei vorbăreață,
care a trădat-o
de tânără ..
prea de tânără.
Mama credea în
Dumnezeu, în iubire,
în pământ și
în viață.
Mama spunea că
nu există nimic
mai greu pe
lume decât să
ne vadă pe noi, copiii
ei și pe
bărbatul ei, asupriți.
Râdeam: cine să ne
asuprească, mamă? Ce, mai
suntem pe vremea
boierilor sau a
turcilor?
-
Ehe,
ce știi tu,
Cami, mamă ...
Na, că
acuma știu și eu, mamă!
Când mama a
plecat, am vrut
să-i omor pe
toți cei care
au rămas în urma
ei. Să-i împușc,
să-i spânzur, să le
fac vânt de pe scările
din fața casei,
orice, numai să
vină ea înapoi.
Ajunsese omul meu,
bietul de el, să fie mereu
Pe mama o
chema Maria și
sunt sigură că
mi-ar fi tras
o chelfăneală de
poveste, dacă ar
fi știut ce
gândesc atunci.
Pe mama o chema
Maria.
Și pe mine.
Cele două prenume
ale mele sunt ca două
iubiri: a mamei
pentru fetița din
vecini și a
mea, pentru ea, întâia Marie
din viața mea.
Și tocmai despre
asta este sărbătoarea
Nașterii Maicii Domnului:
despre iubire, naștere
și sacrificiu. Despre
lacrimi și despre
grija pentru cei
dragi. Despre ocrotire,
zâmbet și speranță.
Și, mai presus
de toate, despre
iertare.
La mulți ani,
Mărie!
La mulți ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu