Ne-am despărțit
copii…
Copii frumoși, bucuroși
că suntem mari,
că am scăpat
de bacalaureat, cu
buzunarele doldora de
vise și speranțe,
cu sufletele pline
de iubire și de libertate,
gata să dărâmăm
lumea și să
o clădim la
loc, bucată cu
bucată, ca într-un joc de
lego dintr-o singură
clipire de geană.
Și iată-ne acum,
după 35 de
ani, oameni la
fel de frumoși,
împliniți, cu visele
de atunci încă
proaspete în buzunar, unele
bifate cu brio, altele
pe lista de
așteptare încă, purtându-și
fiecare reușitele și
eșecurile la fel,
pe același umăr,
mândri și împăcați
cu ele, deopotrivă.
Aproape toți ... o singură
absentă ... motivat ...
Și iată-ne
acum, după 35
de ani, uitându-ne
buimaci la domnul
diriginte. Este la
fel, absolut la
fel, neschimbat nici măcar
o idee: la fel
de intransigent, la fel de serios, până și în glumă serios, la
fel de tobă
de carte, la
fel de la
curent cu tot
ceea ce înseamnă
literatură și cultură, la fel de
capabil să ne
țină în căușul
palmei doar vorbind, explicând, îndrumând.
Să trăiți mulți,
mulți ani, domnule
diriginte prof. Eugeniu
Velican!
În dimineața
asta splendidă, mirosind
a soare și
adolescență regăsită, pe
aleea de sub
tei și nuci
foșnind amintiri, am
ajuns pe rând,
unul câte unul
și ne-am recunoscut
imediat, deși viața
ne-a cam purtat
pe cărări depărtate, ne-am
îmbrățișat, ne-am sărutat,
iar noi, fetele,
am primit flori
de la băieți,
exact așa cum
primeam, atunci, demult, într-un 1 Martie. Ei
erau patru, noi,
fetele, douăzecișișapte. Echitabil,
nu vi se
pare???
Da, uite, sunt aici Luminițele amândouă, și Simona, și Găbița, și Liviu, și Ionică, și Georgiana, și Anișoara, și Băiețel, daaaa, Băiețel care s-a transformat într-o superfemeie luminoasă și încrezătoare în lumina sa, și Iulia, și Aurelia, și Mihaela, și Miki, aceeași Miki fâșneață și copilăroasă, și Manuela, și Getuța, și Cristi, frumosul nostru Cristi, și Dorina, și Ilie - Iliuță, mucalitul de serviciu și atunci, și acum.
Da, uite, sunt aici Luminițele amândouă, și Simona, și Găbița, și Liviu, și Ionică, și Georgiana, și Anișoara, și Băiețel, daaaa, Băiețel care s-a transformat într-o superfemeie luminoasă și încrezătoare în lumina sa, și Iulia, și Aurelia, și Mihaela, și Miki, aceeași Miki fâșneață și copilăroasă, și Manuela, și Getuța, și Cristi, frumosul nostru Cristi, și Dorina, și Ilie - Iliuță, mucalitul de serviciu și atunci, și acum.
În ziua asta splendidă, noi am încâlcit fuiorul timpului. L-am zăpăcit după voința noastră, ca să ne facă iar elevi, adolescenți rebeli fără panglică și fără uniforme, ce înalță zmeie făurite din aduceri aminte colorate și zâmbărețe, spre un cer binevoitor și senin.
În vechea
noastră clasă, soba
de teracotă, regina
incontestabilă a altor
dimineți nesuferite și
înghețate de decembrie, este încă
în picioare. Așteaptă și
ea, sărmana, să iasă
la pensie, odată cu demararea lucrărilor
de reabilitare, lucrări
care, fie vorba între
noi, au cam
întârziat ceva ani. În fiecare
pauză, o luam
în brațe și o drăgăleam buluc până
la penultima pauză,
când venea femeia
de serviciu și oprea
gazul. Ultimele două ore ne încălzeam toți la focul tinereții noastre. Al puterii noastre.
Ilie, unde ești
Ilie? Iliuță cel
prins cu chibriturile
în buzunar după
ce reușise să salveze
de la aruncat
ultimul chiștoc și a
cărui explicație a sunat extrem
de hotărât și
de convingător: domnu
diriginte, eu sunt
responsabil cu aprinsul
focului, de-aia am
chibrit! Noaah, nici vorbă de fumat!
Când te prindea
cu ocaua mică,
gura domnului diriginte
se arcuia ușor, conturând un
zâmbet și malefic,
și duios, în
proporții zăpăcitor de
egale și de temut.
Iar tabla, hmm,
tot prea sus, tot prea neagră, tocită
și zgâriată de
emoțiile atâtor și atâtor
generații perindate prin fața
ei.
Toți avem povești,
că doar viața
se construiește întocmai
după planul literar
al unei povești:
început, cuprins și
încheiere! Toți ne spunem, așadar,
poveștile, în care
suntem personajele principale
și în care
am creat alte
personaje: copiii și
nepoții noștri. Și
ceea ce am
învățat aici, în liceul
acesta mai prețios
prin chiar pereții
și geamurile sale
vechi, prin aerul
său maiestuos de
clădire istorică, de
nemodificat și de
prezervat, devine, brusc,
bunul cel mai
de valoare pe
care l-am dăruit
copiilor noștri.
Nici
profesorii nu mai
sunt toți. Au
mai plecat unii
dintre ei, plătind
tribut timpului și
destinului. Au lăsat
în urmă gândurile, amintirile, emoțiile
și zâmbetele noastre,
omagiu muncii și
dăruirii lor.
Ce repede
îți vin în
minte șotiile de
altădată dar, mai
ales, ce repede te
pomenești dispus să
le repeți, de nici nu-ți
vine să crezi! Adolescenții care, ieri,
fumau ascunși de coroanele generoase ale teilor din față, azi mai
că alergau spre colțurile
gardului, departe de
privirile dirigului, ca să-și ostoiască
pofta de tutun!
Ne-am despărțit
copii…
Copii frumoși, bucuroși
că suntem mari,
că am scăpat
de bacalaureat, cu
buzunarele doldora de
vise și speranțe,
cu sufletele pline
de iubire și de libertate,
gata să dărâmăm
lumea și să
o clădim la
loc, bucată cu
bucată, joc de
lego într-o singură
clipire de geană.
Și iată-ne acum,
după 35 de
ani, oameni la
fel de frumoși,
împliniți, cu visele
de atunci încă
proaspete în buzunar, unele
bifate cu brio, altele
pe lista de
așteptare încă, purtându-și
fiecare reușitele și
eșecurile la fel,
pe același umăr,
mândri și împăcați
cu ele, deopotrivă.
Aproape toți ... o singură
absentă ... motivat ...
Tîrgu –
Jiu,
28 iunie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu