Fir-ar ea să
fie de viață,
că tare mai
doare!
Alunecă de-a lungul
trupului tău flămând,
ibovnic dulce și
priceput la ceas
ascuns de ochii
lumii, se strecoară
mișelește în tine
și ți se
împletește în cele
mai tainice lăuntruri,
cu promisiuni albastre
și limpezi ca
neștiința...
Fir-ar ei să
fie de oameni,
că degeaba mai
suntem!
N-am găsit, în
atâtea milenii de
când ne lăudăm
cu focul, cu
lemnul și fierul,
cu războaiele și
cu politica, cu
roboții inventați și
cu cei în
care ne-am transformat,
n-am găsit, ziceam,
leacul împotriva vieții.
Fir-ar ea să
fie de durere!
Cea fizică te
degradează și te
omoară, dar cea
a sufletului stinge
lumina soarelui și a stelelor,
otrăvește apa din
fântânile lumii și
crește mătrăgună sub
ferestrele tale...
De poți să
treci de toate,
De poți să
ții mâna streașină
la pleoape când
privești înainte,
De poți să
o iei de
la început,
Te rog, presară
semințe de speranță
în drum,
Să aibă ce
culege sărmanul ce
vine după tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu