Întotdeauna am
iubit copiii. Chiar
dacă îți storc
ultima fărâmă de
energie cu același
talent nemăsurat cu
care îți sparg
zâmbetul în milioane
de cioburi pe
care, apoi, tot
ei le adună
la un loc
cu o fluturare
mătăsoasă de gene,
cu o lacrimă
în mărgeluțele ochilor
sau cu o
îmbrățișare subită și
total scoasă din
context.
De curând
am asistat la
o oră de
religie ortodoxă la
clasa pregătitoare.
Când am
intrat în clasă,
o fetiță plângea
pe rândul de
la geam și
un băiețel pe
rândul de la
perete. Imposibil, vă
spun drept, este
imposibil să statornicești
dreptatea și să
o împarți. Celălalt
a început, evident,
fiecare este nevinovat.
Și tot așa
de evident că
este imposibil să
reziști scormonelii din
priviri și buzelor
tremurânde a suspin
folosite drept ultimă
armă de apărare.
Cu chiu
cu vai se
restabilește liniștea.
-
Și
rugăciunea noastră de
început ? doamna de
religie ridică mirată
o sprânceană.
Douăzeci de
suflete se întorc
spre răsărit, mânuțele
se împreunează și,
brusc, nu se
mai aude decât
un singur glas:
Înger,
îngerașul meu
Roagă-te la Dumnezeu
Pentru
suflețelul meu.
degețelele se
împletesc în dreptul
inimii ca să
se știe clar
unde este sufletul
Eu sunt mic
și mâna
dreaptă măsoară ceva
la nivelul genunchiului
Tu fă-mă mare
brațele înălțate
deasupra capului imaginau
uriași cu suflete
calde și voce
solemnă, de biserică
domnească și minuni
divine
Eu sunt slab
palmele aproape
lipite modelau, parcă,
o scândurică moleșită
de dinții necruțători
ai firezului
Tu fă-mă tare
piciorul drept
în față și
mușchii brațelor încordați
în clasica poză
a culturiștilor în
concurs
În tot locul
mă-nsoțește
cercul neterminat
desenat în față cuprinde universul
și mai rămâne
și loc
Și de rele mă păzește
și brațele
se adună în
leagăn pentru puiul
de om care
este acum și pentru cel
care va fi
să vie
Amin!
semnul crucii
se decupează larg,
cu degetele floare
de crin.
Și liniște.
Fără impunere, fără
încruntări, fără supărări.
S-au adunat unul lângă
altul și s-au
simțit ocrotiți. Au
ascultat, au răspuns
și au zâmbit.
Și odată cu
ei, lumea întreagă.
La sfârșitul
orei, fetița de la început
zice:
-
Doamna,
mă doare burtica
și mi s-a și învinețit!
Am înțepenit
toți, noi, adulții.
Vânătaia de la
burtică nu poate
să aducă nimic
bun.
-
Hai
să vedem, reușește
să respire doamna.
-
Vedeți,
suspină fetița ridicând
degetul arătător de
la mâna stângă.
Azi-dimineață nu
avem pata asta
vânătă.
Întotdeauna am
iubit copiii. Atât
de mult că
am greșit constant
în îndrumare, dar
niciodată în ocrotire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu