Scrisoare de Dragobete. Mie.

De  Dragobetele  ăsta  vreau  să-mi  scriu  o  scrisoare.  Mie. 

Aşa,  ca  pe  vremuri,  să-mi  aducă  poştaşul  un  plic  albastru  ca  o  dimineaţă,  cu  numele  destinatarului  scris  cu  litere  urâte  de  mână  şi  cu  un  stilou  care  scapă  din  când  în  când  câte  o  pată  mică  de  cerneală,  la  sfârşitul  rândului.

                        Pe  cuvânt  că  n-am  înnebunit.

  În  clasa  a  XI-a  am  stat  la  internat.  Dintre  toate  amintirile  de  atunci  şi  Dumnezeu  mi-e  martor  că  am  de toate  felurile,  mărimile  şi  culorile,  cea  mai  dragă  se  leagă  de  sosirea  corespondenţei.  Din  geanta  sa  uriaşă  de  te  mirai  că  mai  are  amândoi  umerii  la  acelaşi  nivel,  poştaşul de  cartier  scotea,  cu  mişcări  desprinse  parcă  dintr-un  episod  de  teleenciclopedie  cu  încetinitorul  în  prim - plan,  un  teanc  de  scrisori  şi  le  aşeza pe  colţul  mesei  acoperite  de  nelipsita  catifea  bleumarin  ( ţinea  o  veşnicie  la  mizerie),   din  holul  internatului.  Pleca  apoi  şi  zeu  rămânea elevul  de  serviciu  care,  pătruns  de importanţa  covârşitoare  a  momentului,   ne  striga  pe  fiecare,  cu  nume  şi  prenume  întreg,  exact  aşa  cum  apărea  în colţul  plicului  dătător  de  aritmii  şi  coşmaruri.  Îl  ţineai  între  palmele  tremurânde,  îl   strecurai  în  buzunar  sau  în  geantă  şi  amânai  cât  puteai  de  mult  deschiderea  lui.  Veştile  aduse  erau  mult  prea  importante  pentru  a  fi  citite  oriunde  şi  oricum  - bune  sau  rele,  musai  să  le  citeşti  întâi  singur,  cu  respiraţia  tăiată  de  la  atâta  emoţie.                

Împărtăşirea  lor  era  deja  alt  episod,  cu  personaje  şi  scenarii  în  premieră  şi  îndelung  premeditate.

De  Dragobetele  ăsta  vreau  să-mi  scriu  o  scrisoare.  Mie.  Care  să – mi  spună,  negru  pe  alb,  că  viaţa  te  pune  la  nesfârşit  în  aceleaşi  situaţii,  dar  le  îmbracă  în  haine  diferite  şi  că  eu,  călător  neatent  şi nepriceput,  traversez  exact  prin  aceleaşi  locuri  şi  fac exact  aceleaşi  greşeli,  iar  şi  iar,  fără  să  le  recunosc,  transformându-mă  într-un  patruped  muşcat  de  streche  ce  se  chinuie zadarnic  să-şi  prindă  coada  într-un  vârtej  ciudat  şi  inutil. 

Care  să-mi  bage  cu  forţa  în  tărtăcuţa  mea  atât  de  goală  pe  dinăuntru  pe  cât  de  completă  este  pe  dinafară  (  adică  patru  ochi,  două  urechi,  nas,  gură),  că  lecţiile de  viaţă  trebuie   învăţate,  fără  să  conteze  persoana  care  ţi  le  serveşte.  Sigur  este  o  persoană  care  a  fost  foarte  atentă  la  ce  nu  trebuie  făcut,  evident  că  în  viaţa  celorlalţi   şi  care  a  prins  repede  că  sfaturile  sunt  bune  doar  pentru  a  le  pasa  şi  tu  altor  suferinzi  de  boala  aia  cu  „grija  altora”.

O  scrisoare  care  să  mă  înveţe  că  prima  persoană  pe  care trebuie  să o iubesc  sunt  eu.  Şi  care  să  mă  înveţe  şi  cum  să  o  fac. Pentru  că  dacă  nu  te  iubeşti,  nu  ştii  nici  să-i  înveţi  pe  ceilalţi  să  o  facă.  Şi  se  pare  că  este  singurul  combustibil  de  care  este  nevoie  pentru  reuşita  de  zi  cu  zi.

P.S.  ( orice  scrisoare  care  se  respecta  avea  un  P.S.). 

De  Dragobetele  ăsta  vreau  să-mi  scriu  o  scrisoare  pe  care  să o  port  cu  mine  în  toate  vieţile  mele  viitoare.  Poate  până  la  cea  din  urmă,  socotită,  nu-i  aşa,  cea  desăvârşită,  voi  învăţa  şi  eu  câte  ceva.