sâmbătă, 29 decembrie 2018

N-am scris nimic de prea mult timp...


           S-a  potolit  nebunia.  Au  plecat  colindătorii,  au  tăcut  buhaiele  și  s-au  stins  ecourile  rachetuțelor  sclipicioase,  zgomotoase  și  dătătoare  de  palpitații. 
                Nu  știu  ce  face  afară,  ba  ninge,  ba  plouă,  iar  o    fie  regatul  de  gheață  pe  trotuare   dimineața,  dar  aici,  în  casă,  luminițele  din  brad  îmi  fac,  năstrușnice,  cu  ochiul,  iar  mirosul  portocalelor   împrăștiate  sub  el,  direct   pe  podea,  îmi  aduce  în  fața  ochilor  crâmpeie  de  amintiri.



                N-am  scris  nimic  de  prea  mult  timp.  De  când  omul  meu  a  venit  acasă  și  nu    mai pot  dezlipi  de  el.  Zău    nu-i  drept  pentru  niciun  om  normal  ca  cineva    stea  așa  grămadă  peste  sufletul  lui  dar,  Doamne-iartă-mă,  e  raiul  pe  pământ!

                N-am  băut  cafea  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Diminețile  astea,  cafeaua  făcută  de  el  are  spumă  din  diamante  și  gust  de  stele   scufundate  în  licurici  din  miere.


                Am  făcut  curățenie  generală  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Ce  frumos  și  bine  e  acasă  acum,  cu  haine  împrăștiate  peste  tot,  cu  hârtii  alandala,  cu  mult  prea  multe  căni  și  pahare,  cu  resturi  de  la  fructele  mâncate  în  pat,  la  televizor,  peste  care  trebuie     pășești  cu  grijă,  ca    nu  le  zdrobești  sub  talpă,  cu  mâncarea  adevărată  învechindu-se  în  frigider.  Mai  puțin  sarmalele,  care,  mai  nou,  se  mănâncă  reci,  direct  din  cratiță,  prinse  discret  de  mijlocul  lor  dolofan  de  degetele  lui  flămânde! 

                Mi-a  fost  dor  de  băiatul  meu  și   de  Crăciunurile  împreună,   jucând  rummy  și  șeptică,  în  fața  castronului  plin  cu  floricele  fierbinți  și  sărate.   Crăciunul  ăsta  ...  el  e  prea  mare  pentru  dorurile  mele,  prea  mic  pentru  ale  lui  și  prea  potrivit  pentru  prieteni  și  distracție  la  maxim.

                N-am  prea  gătit  nimic  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Ne-am  potolit  foamea  cu  te  miri  ce  se  mai  găsea  prin  casă.  Iar  acum  stau  pe  scaun,  în  colțul  bucătăriei,  de  unde  îl  privesc  mânuind  cratițe,  cuțite,  zdrăngănind  farfuriile,  povestind  și  gesticulând  aprins  în  timp  ce  face  de  mâncare.    mânca  și  otravă  la  cuptor  cu  sos  de   mătrăgună,  dacă  este  gătită  de  el!!


                N-am  scris  nimic  de  prea  mult  timp.  De  când  a  venit  el  acasă  și  nu  știu  dacă  voi  mai  scrie  curând.  Toate  poveștile  mele  se  învârt  în  jurul  lui  și  vreau    le  adun  și    mi  le  ferec  adânc,  într-un  loc  știut  numai  de  mine.  După  ce  pleacă,  două  săptămâni  trăiesc  numai  din  ele.  Le  citesc,  le  respir,  le  beau,  le  miros.  Și,  peste   toate,  le  râd  cu  râsul  lui.  După  atâta  timp,  când  râde,  pentru  mine  nu  mai  există  nimic.  Lumea  e  goală,  goală  de  toate,  dar  strălucește  ca  un  glob  de  aur  și  se  aude  ca  el.

               
               
               

marți, 4 decembrie 2018

Am fost sau n-am fost ... Spider-Man?!


                 Mi  s-a  întâmplat  ceva  extraordinar.  De  fapt,  nici  acum  nu  sunt  lămurită  pe  deplin  ce  a  fost  și  stau  să  mă  gândesc  dacă  s-a  întâmplat  cu  adevărat  sau  doar  am  visat  eu,  deși  să  visezi  mergând  pe  trotuar,  ziua  în  amiaza  mare,  este  un  pic  cam  prea  exagerat.

                Dar  să  o  iau  de  la  început,  că  așa  îi  stă  bine  unei  povești  frumoase  și  bine  spuse.
                Plecasem  de  la  serviciu  plină  de  nervi,  că  toate  situațiile  venite  peste  zi  aveau termen  alaltăieri,  iar  șeful  mustăcea  prin  toate  colțurile,  mai  ceva  ca  un  motan  prins  cu  botul  în  oala  cu  smântână. La  colțul  străzii,  în  vitrina  magazinului  de  jucării,  trona  un  afiș  imens:  din  28  decembrie  2018,  la  cinematograful  central,  va  avea  loc  lansarea  animației :  Spider- Man: Into  the  Spider - Verse.  Țin  bine  minte  titlul  în  engleză,  că  m-am  chinuit  să-l  pronunț  corect,  ca  să  nu  mai  râdă  fiu-meu  de  10  ani  de  mine,  urându-mi  noroc   ori  de  câte  ori  spun  un  cuvânt  în  engleză.  



                Nu  mai  fusesem  de  prea  mult  timp  la  cinema  toți  trei  împreună,  eu,  soțul  meu  și  copilul  mai  sus  menționat  și  cum  se  preconiza  a  fi  un  film  pentru  întreaga  familie,  chiar  m-am  bucurat  la  aflarea  veștii.  Parcă  mi  se  mai  înseninase  după-amiaza  un  pic  și  am  plecat  mai  departe,  grăbită    împărtășesc  noutățile.  La  un  moment  dat,  m-am  împiedicat  de  ceva.  Un  fel  de  cârpă  colorată,  n-am  știut  ce  era   în  primul  moment  și,  curioasă  din  fire,  m-am  aplecat    văd  despre  ce  este  vorba.
                Uau,  ce    vezi:  costumul  lui  Spider-Man,  fix  ca  cel  din  afiș.  M-am  uitat  în  dreapta,  m-am  uitat  în  stânga,  nimeni.  Parcă  se  golise  toată  strada,  așa,  dintr-o  dată.  L-am  luat  și  l-am  băgat  în  plasă,  lângă  cartofii  și  roșiile  pe  care  le  cumpărasem  pentru  cină  și  m-am  gândit  că-l  voi  duce  dimineață  la  poliție,    caute  ei  păgubașul.  Nu  era  mare  lucru,  un  costum  pentru  carnaval,  dar  cineva  îl  va  căuta,  cu  siguranță.

sursa  foto:  Pixabay

-                      Mamiii,  ce  tare!  Vreau    probez  și  eu  costumul.  Știi,  eroul  principal  este  un  puști,  Miles  Morales  și  ar  trebui    mi  se  potrivească.  Te  rog,    lași?
                Surpriză,  costumul  era  prea  mare, așa    a  încercat      corupă  pe  mine:  mami, ia  probează-l  și  tu.  N-am  eu  timp  de  asemenea  prostii,  m-am  burzuluit  la  el  și  m-a  lăsat,  săracul,  ce    facă. 
                Numai  că,  socoteala  din  târg  nu  se  potrivește  cu  cea  de  acasă.  Dormea  profund  omul  meu  la  miezul  nopții,  ca  orice  om  obosit  de  o  zi  grea  de  muncă.  Dormea  dus  copilul  meu,  cu  un   picior  atârnând  la  marginea  patului  și  cu plapuma  jumătate  sub  el.  Numai  eu  nu  dormeam,  oricât  încercasem  și  oricâte  capre  numărasem  până  atunci.  Ceva  nu-mi  dădea  pace,  în  casă  parcă  se  auzea  un  murmur,  o  șoaptă,  ca  și  cum  ar  fi  vorbit  cineva  încet,  ca    nu  ne  trezească.  M-am  dat  jos  din  pat  și  m-am  dus  în  bucătărie.  Costumul  lui  Spider-Man  rămăsese  pe  spătarul  scaunului.  Și,  aproape  fără  să-mi  dau  seama  ce  fac,  l-am  tras  pe  mine.  S-a  potrivit  ca  turnat,  de  parcă  eu  eram  manechinul  pe  care  fusese  croit,  a  avut  dreptate  copilul  meu.  În  mod  inexplicabil  și  ciudat,    trăgea  afară,  cu  o  forță  căreia  nu-i  puteam  rezista.  Și  așa  am  plecat  eu  în  aventura  vieții  mele.




                Am  bântuit  toată  ziua  de  nebună  pe  străzi,  bucurându-mă      pot  cățăra  pe  unde  nici  cu  gândul  nu  visasem  vreodată  și  fericită    nu    poate  recunoaște  nimeni.
                Pașii  m-au  purtat  pe  o  străduță  îngustă,  cu  case  destul  de  sărăcăcioase.  Parcă    trăgea  un  fir  invizibil  acolo.  Și  bine  a  făcut,  pentru    o  matahală  de  bărbat  țipa  cât  îl  țineau  bojocii  la  o  femeie  și  un  copil.  În  clipa  în  care  a  ridicat  mâna  asupra  lor,  tot  sângele  mi  s-a  ridicat  în  cap  și   mi-am  dorit  să-l  pot  pocni  din  plin  în  fața  aia  buhăită.   Mâna  mea  dreaptă  a  zvâcnit  dintr-o  dată  și  pânza  a  țâșnit  imediat,  prinzându-l  pe  bărbat  ca  într-o  cușcă.  Cu  cât  se  zbătea  mai  tare,  cu  atât  pânza  se  lipea  de  el  mai  adânc.  I-am  lăsat  pe  cei  doi    sune  la  Salvare  și  am  plecat,  nu  înainte  de  a-i  lăsa  un  bilețel  cu  un  păianjen  desenat  și  cu  următorul  mesaj:  data  viitoare,  pânza  nu  se  va  mai  putea  desprinde.

                Următorul  loc  spre  care  m-a  purtat  costumul  a  fost  în  spatele  gării  din  oraș.  Printre  cartoane  și  boscheți,  se  pripășise  o  familie  cu  doi  copii  mici.  Nu-i  cunoșteam  și  nu   știam  nimic  din  ce  li  se  întâmplase,  dar  știam    restaurantul  cel  nou  din  centru  lăsa  mâncarea  rămasă  de  peste  zi,  în  pungi,  la  ușă,  pentru  cei  care  aveau  nevoie.  A  fost  floare  la  ureche    străbat  orașul  de  la  un  capăt  la  altul,    aduc  mâncarea  caldă  încă  și    le-o  dau  celor  patru.  Am  plecat  înainte    apuce  să-mi  mulțumească. 

                Și  atunci  mi-am  adus  aminte    în  cartierul  nostru  este  o  fetiță  care  adună  pet-urile,  le  duce  la  o  firmă  care  le  colectează  și  primește  câțiva  bănuți  pentru  ele.  Am   văzut-o  împărțindu-i  cu  frățiorul  ei  mai  mic,  la  colțul  școlii.  Câteva  minute,  atât  a  durat  până  am  adunat  toate  pet-urile  din  oraș,  din  tomberoanele  de  gunoi,  de  la  stadion,  chiar  și  din  balcoanele  oamenilor,  dacă  erau  goale,  recunosc.  Le-am  clădit  în  fața  casei   fetiței  și   i-am  lăsat  și  ei  un  bilețel  în  care  i-am  desenat  un  păianjen  și  i-am  urat  succes  la  școală.
                  fi  fost  în  stare    alerg  o  săptămână  fără    obosesc,    găsesc  oamenii  care  au  nevoie  de  ajutor  și    fac  tot  ceea  ce  îmi  stătea  în  puteri  pentru  ei,  dar  costumul  buclucaș  avea  alte  planuri.  Dintr-o  dată  a  început      strângă  și,  cât  ai  zice  păianjen,  m-am  trezit  acasă,  în  bucătărie.  El  atârna  pe  spătarul  scaunului,  inert  și  nevinovat.  Nervoasă,  l-am  îndesat  în  plasă  și,  pe  drum  spre  birou,  am  intrat  la  Poliție.  Poate    proprietarul  de  drept  va  face  mai  multe  fapte  bune  decât  mine,  în  definitiv,  eu  doar  îl  găsisem!


sursa  foto:  Pixabay




                                Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!
               
               



duminică, 2 decembrie 2018

Cum adică nu este un storcător?


              


                 Hmmmm,  ce  bine  miroase!  Cafea!  Da,  știam    este  rândul  tău    o  pregătești  azi   și  vreau    profit  de  asta.  Uite,    întind  și  mai  tare  în  tot  patul,  îmi  trag  plapuma  până  peste  cap  și    prefac     dorm  încă.  E  așa  de  cald  și  de  bine  aici!
                Da,  dar  parcă  mirosul  ăsta  de  cafea  îndulcită  maxim  și  cu  o  singură  picătură  de  lapte, una  singură,  intră  cu  forța  în  cameră  și    gâdilă  pe  sub  plapumă.  Nu  prea  am  cum  să-i  rezist,  ce    fac!
                Unde  mi-or fi  papucii,    aseară  i-am  lăsat  lângă  pat?  Ciudat!  În  fine,  până  la  bucătărie  nu  sunt  prea  mulți  kilometri,  așa    am    țopăi  până  acolo,  poate  îmi  găsesc  și  papucii  călători.
                Bună  dimineațaaaa,  dragule!  Am  venit  după  miros,  știi  tu ...  hopaaa,  dar  ce-i  aici?  Zău    nu  pricep!  Micul-dejun?  Și  în  paharul  roz-transparent,  din  serviciul  nou-nouț,  pe  care  l-am  cumpărat  abia  aseară,    ai zis  tu  că-ți  trebuie  pahare  mari  pentru  niște  experimente  și  n-ai  vrut  să-mi  spui  ce  fel  de  experimente,  în  paharul  ăla  ce  este?  Mmmmm,  arată  demențial!  Vreau    gust,  ce  faci,  de  ce  mi-l  iei?


                Ahh,  da,  uitasem!  Păi,  dacă  ai  jucărie  nouă,  acum  trebuie     aștept  înainte  de  a  devora  tot.  Nu  prea  am  nevoie  eu  de  lecții  înainte,  știu  sigur,  după  atâta  amar  de  ani  de  când  facem  cu  rândul  la  bucătărie,  am  învățat      bucur  de  explozia  de  gusturi  și  arome  pe  care  te  pricepi  de  minune  și  mult  mai  bine  decât  mine    le  obții.
                Așaaa,  deci  ai  primit  cadou  de  ziua  ta  un  storcător  prin  presare  la  rece,  Hurom.  Te-ai  gândit  tu  să-l  încerci  azi.  Până  aici  totul  este  ok,  n-am  nimic  împotrivă.  Acum,  pot    gust?  Nuuu?  Măi    fie,  suspansul    omoară.


                Recunosc,  arată  bine,  se  asortează  perfect  cu  noul  nostru  blat  vișiniu  din  bucătărie,    cel  vechi  cam  obosise.  Și  storcătorul  tot  vișiniu  este.  Cum  adică  nu  este  un  storcător?  Am  înțeles  acum,  este  noul  nostru  aliat  în  lupta  pentru  o  viață  sănătoasă,  prin  presarea  la  rece  care  păstrează  culoarea  și  gustul  ingredientelor  folosite.  Dar,  totuși,  ca    nu  mor  de  poftă,  spune-mi  măcar  din  ce  este  făcut  sucul?  Măr,  bine,  portocală,  ok,  pară,  super,  doi  morcovi,  perfect.   M-am  înviorat  numai  gândindu-mă  la  el.
                Un  lucru  mă  nedumerește  pe  mine:  când  ai  făcut  sucul  ăsta,  că  eu  nu  am  auzit  nimic  și  tu  știi  că  eu  dorm  cu  urechile  ciulite?  Ia-o  mai  ușor,  ca  să  înțeleg:  ai  introdus  fructele  prin  gura  de  alimentare  clasică,  care  a  procesat  ingredientele  lent,  la  modul  cel  mai  silențios,  transformându-le  în  sucul  care  a  păstrat  cu  până  la  6 ori mai multe vitamine, minerale și enzime  din  acestea.  Dar,  ce  zici,  dragă,  câte  guri  are  storcătorul  ăsta?
                Două.  Mai  are  una  pentru  când  te  grăbești,  numită  gura  mare,  care  preia  toate  funcțiile  și  tu  pregătești  altceva  în  timpul  ăsta.  Interesant,  trebuie  să  recunosc.
                Încă  o  întrebare  pentru  tine,  una  scurtă,  că  mă  grăbesc  să  beau  sucul:  totuși,  cum  îl  cheamă  pe  el,  pe   storcător,  că  văd  că  este  foarte  personalizat,  cu  gurile  lui  cu  tot? 
HUROM H-AI One Stop,  de  la  Hurom,  din  Coreea,  lider  mondial  în  tehnologiile  de  stoarcere  a  legumelor  și  fructelor.  Asta  înseamnă    pot  să-l  folosesc  și  la  celebrele  mele  supe-creme  de  legume?  Foarte  tare,  mulțumesc  de  pont!



Pot    gust  acum,  pot?  Te  rog!  Așaaa,  foarte  bun,  foarte  bun!  
Și  drept  pedeapsă    m-ai  ținut  atât  fără      lași      ating  de  minunăția  asta,  mai    o  cafea,    cealaltă  s-a  răcit  de  tot!  Și  nu,  nu-mi  mai  trebuie  altceva,  mulțumesc,  mi-e  prea  de  ajuns!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!