Temeinic dor amintirile

           În  ceasuri  de  răstrişte,  oamenii  reacţionează  ciudat  şi  diferit.
           În  ceasuri  căpiate  şi  dureroase,  oamenii  ating  eternitatea  cu  palmele  făcute  căuş  şi  nu  o recunosc.
          Târziu  însă,  când  amintirile  încep  să  doară  temeinic,  se  naşte  obsedantul  "dacă  aş  fi...".
          Ultimele  trei  săptămâni  din  viaţa  mea  se  amestecă  şi  se  dau  peste  cap  ca  vălătucii  de  ceaţă deasupra  unui  râu  învolburat.  Sar  de  la  o  amintire  la  alta,  de  la  imagine  la  alta,  fără  să  le  pot  înşira  pe  aţă  în  ordinea  lor  firească.  Şi  peste  toate  stăruie  nedumerirea  doctoriţei,  la   căpătâiul  mamei  mele:  "  ce  naiba,  mă,  acum  jumătate  de  oră  era  bine..."
          Cât  durează  o  jumătate  de  oră?
          O  secundă  prea  mult  în  faţa  veşniciei.

               Mama  mea  a  plecat  la  Moş  Crăciun!
               S-a  hotărât,  aşa,  deodată,  în  zilele  în  care  creştinii  din  toate  colţurile  lumii  se  pregăteau  să  sărbătorească  naşterea  Mântuitorului  nostru.  A  aşteptat  să  adorm,  mi-a  ascultat  respiraţia  obosită  şi  a  închis  ochii  pentru  vecie,  împăcată  şi  senină,  la  fel  de  frumoasă  ca  atunci  când  ne  aştepta  la  poartă  bucuroasă  că  îi  veneau  copiii  acasă.
                Timpul  ăsta  a  înnebunit  de  tot,  nici  nu  curge,  dar  nici  nu  stă  în  loc,  oare  ce  este ziua  de  azi,  oare  ce  a  fost  mai  înainte...oare  când  secundele  se  vor  aşeza,  din  nou,  la  locul  lor?
                 Vorbesc  cu  tata  la  telefon,  speriată  până-n  măduva  oaselor  de  faptul  că  stă  singur,  bătrân  şi  bolnav  în  casa  pe  care  a  împărţit-o  zeci  de  ani  cu  mama... nu  i-am  putut  înfrânge  vrerea -  când  n-am  să  mai  pot,  am  să  vin  la  voi  dar,  deocamdată,  rămân.
                Nu  mai  e  mama!  Nu  mai  e!
                Ştiu,  ştiu,  atâţia  alţii  au  trecut  prin  asta  înaintea  mea,  ştiu,  ăsta  e  mersul  firii, ştiu...
                Dar  durerea  nu  ştie.
                Se  înşurubează,  perfidă  şi  alunecoasă,  muşcă  lacomă  şi  aşteaptă  viitoarele  Crăciunuri  ca  să  o ia  de  la  capăt.
                Somn  uşor,  mamă,  sărut-mâna!
           

Ascultă liniştea...

            Când  am  ajuns  la  Prislop,  ziua  încă  nu  se  dădea  bătută,  iar  noaptea  se  strecura  haiduceşte  pe  la  poalele   molcome  ale  dealurilor  de  lângă  Silvaşu  de  Sus.  Toamna  asta  scânteietoare  îţi  picură  dor  de  ducă  la  ureche  şi  ce  poate  fi  mai  frumos,  acum,  la  început  de  Brumar,  decât  Ţara  Haţegului,  de  bunăvoie  şi  nesilită  de  nimeni  încătuşată  în  ruginiul  frunzelor  călătoare?

            Aici,  la  mănăstire,  ziua  şi  noaptea  au  cu  totul  alte  dimensiuni.  E  linişte,  aşa  spun   toţi  cei  care,   mânaţi  de  credinţă,  de  dragoste  sau,  poate,  numai  de  curiozitate,  trec  pe  sub  poarta  cea  mare  care  dezvăluie  drumul  spre  biserica  veche.  Te-ai  gândit  vreodată  la  liniştea  absolută?  La  liniştea  pe  care  o  pipăi  sfios  şi  neîncrezător,  la  liniştea  atât  de  adâncă  încât  te  oglindeşti  în  ea  ca  în  apele  nemişcate  ale  mării   după  furtună?  Ai  auzit  vreodată,  cu  adevărat,  liniştea?  Sunt  convinsă  că  da,  dacă  ai  fost  la  Prislop.  

           Drumul  spre  mormântul  Părintelui  Arsenie  Boca  este  o  alee  frumoasă,  cu  felinare  delicate  şi  difuze,  cu  bănci  pentru  odihna  sufletului  şi  a  trupului  ostenit. Urci  şi  vorbeşti  cu  brazii  falnici  ce  sprijină  băierile  cerului  cu  vârfurilor  lor  -  îi  întrebi  de  Părintele  şi  ei  se   înclină  respectuoşi.

           Sunt  sute  de  oameni  aici,  zilnic.  Stau  la  rând,  pe  alee,  ore  în  şir  pentru  a  atinge  câteva  secunde  crucea  de  la   mormânt.  Spun  o  rugăciune,  se  închină  şi  lasă  loc  şi  pentru  ceilalţi.  La  atâta  vânzoleală,  ai  crede  că  turnul  Babel  este  o  născocire.  Şi,  totuşi,  e  linişte  toată  ziua.  Nu  se  sminteşte  nimic  de  la  locul  lui,  totul  curge  firesc  şi  liber,  iar  prezenţa  Părintelui  te  copleşeşte  cu  măreţie.  E  acolo,  e  prezent  şi  nimeni  nu  poate  nega  asta.  Şi  timpul  nu  mai  curge,  se  presează  ca  petalele  unei  flori  în  paginile  unui  ceaslov  vechi  şi  trudit  de  palmele  care  l-au  cercetat.

           Începuse  vecernia.  Nu  am  intrat  în  biserică,  m-am  aşezat  pe  bancă,  sub  zidurile  vechi.  Se  auzeau   foarte  bine  glasul  preotului  şi  cântecul  corului.  Coborâse  repede  şi  noaptea  dintre  dealuri  şi,  la  adăpostul  întunericului,  am  simţit  cum  se  schimbă  totul.  Nu  mai  era  liniştea  deplină  din  timpul  zilei,  acum  era  liniştea  obişnuită  a  unei  comunităţi  care  se  pregătea  pentru  somnul  binemeritat  după  o  zi  de  trudă.  

           Sunt  două  feluri  de  linişte  aici:  cea  de  zi  şi  cea  de  noapte.  Sunt  diferite  ca   ziua  şi  noaptea,  ca  soarele  şi  luna  şi  dacă  stai  să  le  asculţi,  îţi  vor  spune  poveşti  uimitoare.