Cristina  Stavri  (   www.catchy.ro/author/cristina-stavri )  zice  NU  căsătoriei.

Oare  aşa  să  fie?

Atunci  când  m-am  măritat  eu,   ideea  de  a  fi  femeia  unui  bărbat  fără  cununie  te  transforma  direct  în  ţinta  unei  ploi  de  pietre  aruncate  de  cugetul  şi  simţirea  oamenilor  de  bine  contemporani  şi  te  procopsea  pe  viaţă  cu  adânci  remuşcări  vizavi  de  onoarea,  pătată  ireversibil,  a  părinţilor  proprii  şi  a  tuturor  aparţinătorilor  legali  din  arborele  genealogic.

                        Se  căsătoreau,  deci,  oameni  care  nu  aveau  în  comun  decât  o  pasiune  mistuitoare,  transformată  în  cenuşă  încă  din  primele  luni  de   dragoste  legală  şi  care,  în  funcţie  de  tăria  de  caracter  din  dotare,  divorţau  sau  nu,  rămânând  pe  veci  tributari  unui  tovarăş  de  apartament  profund  nefericit  şi  la  fel  de  încorsetat în  covenienţe.

                        Se  căsătoreau,  însă,  oameni  pentru  care  ciorba  de  pe  aragaz  se  măsura   în  atingeri  şi  încuviinţări,  oameni  care,  după  douăzeci  de  ani,  în  dimineţile  aferente,  dregeau  ambele  cafele  în  funcţie  de  preferinţele  celuilalt, cu  fluturaşi  şi  alte  zburătoare  intacte  în  suflet  şi  stomac.

                        Relaţiile  de  acum  se  înscriu  pe  aceeaşi  orbită  ca  cele  de  atunci,  fără  obligativitatea  acelei  hârtii  înfricoşătoare,  însă.  Şi  nu  este  un  lucru  rău.  Libertatea,  în  orice  formă  a  ei,  este,  întotdeauna,  de  preferat.  Dar  până  unde  suntem  dispuşi  să  împingem  graniţele  şi  până  când?

                        Iubirea  te  ia,  te  duce  şi  dă  cu  tine  de  pământ.  În  secunda  în  care  te  scuturi  de  praf,  realizezi  că  eşti  pregătit  să  o  iei  de  la  capăt  şi,  dacă  se  poate,  tot  cu  adrisantul  anterior.  Dacă  nu  şi  nu,  după  inevitabila  oblojire  a  inimii  sfâşiate,  apare  alt  doritor / doritoare  să-ţi  picure  serenade  şi  promisiuni  de  viaţă  veşnică  şi  fericită.  Şi  nu  este  un  lucru  rău.

                        Rău,  însă,  este  că  am  călcat  în  picioare  orice  instanţă  morală  capabilă  să  ne  tragă  la  răspundere  ori  de  câte  ori  am  călcat  în  picioare  sufletul  celui  de  lângă  noi.  Să  ne  pună  la  colţ  că,  în  goana  noastră  după  absolut,   am  ignorat  că  perna  lui  sau  a  ei  era,  în  fiecare  dimineaţă,  mai  irigată  decât  hectarele  de  porumb   pe  timp  de  secetă.

                        Ar  fi  fost  mai  uşor  atunci  să  alegi  dacă  DA  sau  dacă  NU.

                       Divorţul  doare,  al  naibii  de  tare  doare.  Dar  cine  spune  că  despărţirea,  după  o  relaţie  de  ani  şi  ani,  neoficiată,  însă,  religios  şi  legal,  doare  mai  puţin  sau  lasă  urme  mai  uşor  de  acoperit?  Copii  se  fac  şi  cu  acte  şi  fără  acte.  Şi  ei  sunt  cei  mai  afectaţi.  Dar  şi  aici  intervine  puterea  de  a  ne  apleca  asupra  lor,  cu  vorbe  şi  mângâieri,  cu  zâmbete  rupte  din  durere  ascunsă,  cu  minunea  iertării  şi  a  răsăritului  de  soare,  cu  mâna  ta  peste  umerii  lor,  ocrotire  şi  iubire  şi  pedeapsă  la  un  loc.

                        Eu  spun:  DA.

                        Sau,  cel  puţin,  asta  am  vrut  să  fac.

                        Ce  mi-a  ieşit ...  Dumnezeu  cu  mila  şi  voi  cu  părerea.

                       

                       

Au venit Floriile

Mă  cheamă  ca  pe  o  floare. 

Cu  parfum  de  legende  japoneze,  înveşmântată  în  nuanţe  de  roz,  înflorită  toamna,  anotimpul  inimii  mele,  mă  cheamă  ca  pe  floarea  ce  împodobeşte  gheişele  enigmatice  şi  delicate.

Mă  cheamă  ca  pe  o  floare,  dar  nu  sunt. 

Sunt   o   femeie  obişnuită,  cu  rele  şi  bune,  cu  râs  şi  plâns,  cu  iubire  şi  nenoroc,  aşa  ca  toate  fetele  transformate  în  flori,  fiecare  după  povestea  ei: 

Narcisa,  căutându-şi  sora…

Violeta,  împletind  cununi  albastre  aşteptându-şi  prinţul ….

Lăcrămioara,  ca  lacrimile  fratelui    nemângâiat  de  pierderea  ei…

Rosa,  Crina,  Codruţa…

Mă  cheamă  ca  pe  o  floare,  dar  nu  arăt  ca  ea.

Şi  nici  nu  trebuie.

Îmi  este  de  ajuns  o  zi  pe  an  să  răsar  dimineaţa,  să   simt  soarele  cu  degete  ghiduşe  la  fereastra  mea,  să  fiu  răsfăţată  la  umbra  celor  mai  puternici  de  lângă  mine  şi  să  adorm,  seara,  legănată  de  şoaptele  iubitului  şi  argintată  de  atingerea  lunii.

Mă  cheamă  ca  pe  floare  şi  mă  simt  ca  ea.

La  mulţi  ani  tuturor  florilor!

Florii   frumoase  să  primiţi  în  dar  şi  să  dăruiţi,  la  rândul  vostru,  mai  departe!

                         Eu  m-am  născut  la  oraş.  Citadină  până-n  măduva  oaselor,  crescută  cu  cheia  de  gât,  cu  coarda  într-o  mână  şi  cu  mingea  proptită  obraznic într-un  şold,  eram  regină  pe  strada  cu  gard  viu  din  merişor  şi  cu  tei  înţelepţi  în  spatele  blocului.

                        Evident,  aveam  bunici  la  ţară  pe  care  îi  vizitam  conştiincios  câte – o  lună  în  fiecare  vară  şi  de  unde  mă  întorceam  cu  tolba  plină  de  poveşti  despre   isprăvi  minunate  şi  majoritar  inventate  de   pe  tăpşanul  unde  duceam  caprele  la  păscut. 

                        Şi  mi-am  iubit  copilăria  din  faţa  blocului,  mi-am  adorat  bunicii  care  habar  n-aveau  de  grozăviile  pe  care  le  povesteam,  seara, copiilor  care  se  adunau  cale  de  trei  scări  şi  două  blocuri  ca  să  mă  asculte.  Şi  am  decretat  hotărâtă,  cu  degetul  înţelept  îndreptat  spre  mama  „eu  n-o  să  mă  mut  niciodată  la  ţară”.

http://www.catchy.ro/eu-n-o-sa-ma-mut-niciodata-la-tara/57942