De 29 de ori februarie

           Mă  răsucesc,  încet  de  tot,  pe  partea  dreaptă.  El  doarme  încă.  Îi  împart  chipul  în  două,  atingându-l cu  vârful  degetului   arătător  ca  într-o  mângâiere  neîndrăznită  până  la  capăt:  pornesc  de  sus,  de  la  frunte, alunec  pe  linia  fermă  a  nasului,  poposesc  pe  vârful  lui  şi,  brusc,  aterizez  în  adâncitura  de  deasupra buzei  superioare.  Îmi  place  la  nebunie  să-i  desenez  gura,  are  buzele  subţiri,  cu  un  contur   proeminent  şi  se  gâdilă  şi  mormăie -  iar  n-ai  stare?  oamenii  normali  dorm.

           Ne-am  căsătorit  într-un  februarie  geros,  cu  zăpada  scârţâind  sub  talpa  pantofilor  lui  noi,  pantofi  care  alunecau  aşa  de  tare  că,    în  drum  spre  ofiţerul  stării  civile,   sora  lui  şi  o  prietenă  l-au  ancorat   fiecare  de  un   braţ  şi  l-au  dus  mai  mult  pe  sus.
            Să  tot  fi  fost  de  29  de  ori  februarie  de  atunci...

          Acum,  cu  sufletul  ţăndări  de  câte  se  împiedică  paşii  mei  zi  de  zi,  cu  gândul  la  sora  lui  pierdută  abrupt  şi  nedrept  când  mai  avea  o  lună  şi  împlinea  19  ani,  cu  icoana  mamei  mele  plecată  la  Moş  Crăciun  în  seara  de  Ajun,  acum,  în  nopţile  de  dureroasă  nedormire,  îi  aştern  palma  pe  piept,  în  dreptul  inimii  şi  mă  simt  în  siguranţă.  Se  întoarce  cu  spatele  către  mine,  alintându-se  într-o  încercare  de  prelungire  a  somnului  întrerupt  ca  un  motan  leneş  şi  îngâmfat. Nu-i  nimic,  am  eu  ac  de  cojocul  lui:  îi  flutur  aromă  de  cafea  aburindă  şi  deschide  imediat  ochii.  Am  ştiut  eu  că  se  preface,  s-a  trezit  imediat  ce  mi-a  presimţit  mâna  întinsă  spre  el.
             Atâţia  ani...  au  fost  şi  tăceri  goale  de  mângâieri  între  noi...au  fost  şi  dimineţi  fără  cafea...  au  fost şi   nopţi  de durere,  surde  şi  oarbe  la  nopţile  celuilalt...s-au  topit  de  la  sine,  ca  zăpada  din  ziua  cununiei  noastre.
             Februarie  este  luna  iubirii  mele.  Fără  Valentine's  Day,  fără  Dragobete.  Doar  noi  doi  şi  aniversările  noastre.

Când iadul devine alb

             La  început,  răul  îşi  arată  colţii.  Mârâie  ameninţător,  dar  se  ţine  deoparte,  ca  un   lup  flămând  rătăcit de  haită.  Despărţit  de  semenii  săi,  nu  are  curajul  să  atace  frontal.  Mai  târziu,  se  arată  şi  ceilalţi  lupi  şi  laşitatea  unuia  devine  ferocitatea  tuturor. 

           Când  toate din  jurul  tău  se  învârtoşesc  sub  cod  galben  de  nenorociri,  cum  să  faci  curăţenie  în  viaţa  ta?  De  unde  să  începi?  Acasă,  arunci  tot  ce  este  vechi,  ciobit  sau  stricat,  dar  la  ce  să  renunţi  dintr-o  viaţă de  om?

            Şi  dacă  nu  poţi  să  faci  ordine,  cum  mergi  mai  departe?  

           Există,  undeva,  ceva  care  să-ţi  arate  cum  să  vâsleşti  în  noianul  de  bălării  care  te  înconjoară?

           Există,  undeva,  ceva  de  care  să  te  agăţi  ca  de  legendarul  pai  al  înecatului,  în  speranţa  că  taifunul  iscat  din  senin  în  jurul  tău  nu  se  va   împiedica  de  neînsemnătatea  lui  şi  vei  ajunge  la  mal  mai  repede?

            Eu  nu  am  aflat,   încă,  nimic.

           Şi  când  iadul  coboară  pe  pământ  şi  devine  alb  strălucitor,  o  mare  de  lapte  în  faţă,  în  spate,  la  dreapta  şi  la  stânga,  nu-ţi  mai  rămâne  decât  să  te  laşi  în  voia  lui,  să  se  oprească  singur,  aşa  cum  s-a  oprit  maşina  în  care  eram,  noi,  şapte  oameni   buimăciţi  de  inevitabil  şi  de  iminenţa  lui.

           Ce-o  da  Domnul,  aşa  m-am  gândit  când  am  închis  ochii  şi  am  aşteptat  impactul  cu  cealaltă  maşină.  Şi,  undeva,  într-un  colţ  al  minţii  mele,  a  răsărit  părerea  de  rău:  intrăm  în  ei,  săracii,  că  ei   n-au  nicio  vină. 

           E  adevărat,  pagubele  au  fost  materiale, fără  victime  omeneşti,  doar  câteva  vânătăi,  zgârieturi  şi  ceva  mai  multă  sperietură.  Dar  ce-o  fi fost  în  sufletul  celor  care  circulau  regulamentar,  în  condiţii  de  viscol  şi  gheaţă - sticlă  pe  şosea,  când  au  văzut  ditamai  jeep-ul  că  intră  direct  în  ei?

            Mulţumeşti  Domnului  că  toată  lumea  trăieşte  şi  te  concentrezi  pe  lucrurile  imediat  necesare:  poliţie,  ambulanţă,  asigurare,  reparaţii.  Şi  cum  mergem  mai  departe,  că  trebuie  să  ajungem  la  pomana  de  40  de  zile?

           Până  la  urmă  asta  faci:  laşi  furtunile  să  treacă  peste  şi  prin  tine  şi,  dacă  ai  noroc  şi  termenul  tău  limită  nu  a  bătut  gongul,  mergi  mai  departe,  clătinându-te  şi  neînţelegând  nimic.

           Dar  oare  înţelege  cineva,  ceva,  vreodată,  indiferent  de  condiţiile  de  trai?

           Dacă  se  anunţă  cod  galben,  portocaliu  sau  roşu,  lăsaţi  baltă  toate  treburile,  băgaţi-vă  în  pat  şi  trageţi  plapuma  peste  cap.  Închideţi  ochii  şi  rugaţi-vă  să  treacă  repede!

            

            

Tu vei dormi mereu

"Se  scutură  salcâmii  de  toamnă  şi  de  vânt,
Se  bat  încet  din   ramuri,  îngână  glasul  tău...
Mereu  se  vor  tot  bate,  tu  vei  dormi  mereu."  
            O,  mamă,  zicea  Eminescu.  
            Zicea  acum,  demult  şi  nu-l  poţi  contrazice  nici   azi,  nici  mâine,  nici ...   nicicând.
            Mie  nu  mi-au  plăcut  niciodată  cântecele  sau  poeziile  despre  mamă.  Iremediabil,  toate  sunt  triste,  toate  plâng,  colorate  în  cenuşiu  cu  tuşe  de  negru  pe  pleoape.  Şi  cu  cât  am  respins  mai  tare  imaginea  unei  mame  dispărute,  cu  atât  mai  repede  a  semnat  moartea  condica  de  prezenţă  din  inima  mea.
             De  obicei,  despre  Eminescu  nu  vorbesc.  Eminescu  se  simte  şi   se  visează,  Eminescu  se  leagănă  la  piept  şi  se  dezmiardă  cu  inima  plină.
            Dar  acum...  Eminescu  s-a  născut  în   aceeaşi  lună  cu  mama  mea,  iar  mama  cânta  Pe  lângă  plopii  fără  soţ  ca  nimeni  alta.  Şi  recita  poeziile  sale  cu  sacra  convingere  că  nu  se  va  mai   naşte  altul  ca  el.
               Mă  strecor  printre  zile  şi  nopţi  purtând,  în  fiecare  buzunar  al  sufletului  meu,  imaginea  ultimei  sale  bătălii  pentru  viaţă.  O  văd  liniştită  şi  senină,  cu  ochii  închişi  pentru  totdeauna.  Pentru  totdeauna  în  fiecare  dimineaţă,  în  fiecare  după-amiază,  în  fiecare  seară.
                 Dar  azi  mi-am  amintit  de  cântecele  ei.  De  romanţele  şi  de  cântecele  populare  pe  care  le  iubea  atât  de  mult.  Avea  o  voce  plină,  caldă  şi  puternică  totodată.  Şi  cânta  când  gătea,  când  săpa  roşiile  în  grădină,  când  lega  la  vie,  cânta  când   tricota,  iarna,  ciorapi  şi   tipici  pentru  noi.
                 Eu  nu  ştiu  să  cânt,  nu  i-am  moştenit  talentul.  Eu  plâng.  Plâng  şi  ştiu  că  nici  de  acum  înainte  nu  voi  asculta  cântece  despre  mamă  şi  nu  voi  citi  niciodată  poezii  cu  şi  despre  mamă.
                  E  un  înţeles  prea  mare  pentru  orice  vers.
                 Chiar  nu  contează  genialitatea  cui  l-a  scris.