"Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu."
O, mamă, zicea Eminescu.
Zicea acum, demult şi nu-l poţi contrazice nici azi, nici mâine, nici ... nicicând.
Mie nu mi-au plăcut niciodată cântecele sau poeziile despre mamă. Iremediabil, toate sunt triste, toate plâng, colorate în cenuşiu cu tuşe de negru pe pleoape. Şi cu cât am respins mai tare imaginea unei mame dispărute, cu atât mai repede a semnat moartea condica de prezenţă din inima mea.
De obicei, despre Eminescu nu vorbesc. Eminescu se simte şi se visează, Eminescu se leagănă la piept şi se dezmiardă cu inima plină.
Dar acum... Eminescu s-a născut în aceeaşi lună cu mama mea, iar mama cânta Pe lângă plopii fără soţ ca nimeni alta. Şi recita poeziile sale cu sacra convingere că nu se va mai naşte altul ca el.
Mă strecor printre zile şi nopţi purtând, în fiecare buzunar al sufletului meu, imaginea ultimei sale bătălii pentru viaţă. O văd liniştită şi senină, cu ochii închişi pentru totdeauna. Pentru totdeauna în fiecare dimineaţă, în fiecare după-amiază, în fiecare seară.
Dar azi mi-am amintit de cântecele ei. De romanţele şi de cântecele populare pe care le iubea atât de mult. Avea o voce plină, caldă şi puternică totodată. Şi cânta când gătea, când săpa roşiile în grădină, când lega la vie, cânta când tricota, iarna, ciorapi şi tipici pentru noi.
Eu nu ştiu să cânt, nu i-am moştenit talentul. Eu plâng. Plâng şi ştiu că nici de acum înainte nu voi asculta cântece despre mamă şi nu voi citi niciodată poezii cu şi despre mamă.
E un înţeles prea mare pentru orice vers.
Chiar nu contează genialitatea cui l-a scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu