De Sântă Măria
Mare, bunica ne
ducea la bâlci.
Distracția
maximă era la
Târgul Fetelor, în
pădurea Coteniței, unde
se adunau flăcăii
și fetele din
trei sate și
unde se lăsa
cu pălării trîntite
cu năduf în
praful drumului, cu
concurs de frumusețe
și fete răpite
pe drumul de
întoarcere, de scrîșneau
roțile căruțelor în
goana mârțoagelor de
arat, transformate peste
noapte în bidivii
înaripați.
Dar
noi nu mergeam
acolo. Acolo era
pentru flăcăi de
însurat și fete
de măritat, nu
pentru țâști – bâști ca
noi. Pădurea Coteniței
era pământ magic
pentru mine. Copacii
erau de argint,
iarba de smaralde,
luna ofta odată
cu domnițele pierdute
pe cărări de
diamant, iar femeile
măritate țeseau păretare
cu povești șoptite
în nopți tainice
de iarnă. Le
spuneam povești despre
iubiri tragice și
fantome care nu-și
găsesc dragostea furată,
fetelor de-o seamă
cu mine, seara,
la drum și juram
pe roșu, cu
degetele împletite, că
așa scria la
revista Femeia, am
văzut io cu
ochii mei... până când
Florina, cu un
an mai mare
decât mine, s-a
oțărât odată, în
buna tradiție oltenească:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu