Atunci și acum

                Se  spune  că  trăim  fiecare  etapă  a  vieții  de  câte  două  ori.  O  dată  pentru  noi,  la  timpul  potrivit  și  o  dată  prin  copiii  noștri,  la  timpul  lor.

                La  timpul  meu,  idolul  adolescenților  era  el,  o  siluetă  călare,  într-un  apus  mai   vibrant  decât  aritmiile  pe  care  ni  le  inducea,  alături  de  ea,  tot  călare,  tot  departe,  amândoi  pe  același  drum.  El,  John  Wayne.  Filmele  cu  lasso-uri,  pistoale  și  cowboy.  Din  când  în  când,  câte  o  pereche  de  blugi,  un  pachet  de  gumă  de  mestecat  și  vreo  melodie  scăpată  ca  prin  urechile  acului,  seara,  pe  ferite,  la  radio,  printre  ode  și  imnuri  patriotice.

                La  timpul  lor,  al  copiilor  mei,  avalanșă  de  informații  online  și  nu  numai,  vacanțe,  deplasări  în  interes  de  serviciu,  luna  de  miere.  Și  toate  cu  același  numitor  comun:  S.U.A.

                Atunci,  doar  studenții  mai  norocoși  sau  mai  talentați  vedeau  țările  din  blocul  comunist  în  turnee  glorioase  cu  Cântarea  României.  Și  asta  pe  banii  părinților.

                Acum,  studenții  împușcă  doi  iepuri  dintr-un ...  lassou:  un  job  să-și  câștige  banii  și  o  aventură  în  cel  mai  pur  stil  american,  după  preferințele  și  caracteristicile  fiecăruia.

                La  timpul  meu  devoram  cărțile  lui  Karl  May  sau  Fenimore  Cooper  și  suspinam  iremediabil  răpusă  emoțional  de  povestea  lui  Scarlett  și  a  lui  Rhet. 

                La  timpul  lui,  copilul  meu  visează  afaceri  și  Wall  Street,  că  nu  degeaba  este  student  la  Finanțe.

-           Tu  chiar  crezi  că  visul  american  este  real,  mama?

-                      Nu  știu  nici  dacă  există  cu  adevărat  un  vis  american,  dar  visul  tău  este,  cu  siguranță,  real  și  trebuie  să-l  urmezi. 

-                      Deci,  să  mă  înscriu  sau  nu  și  eu  în  programul  Work  and  Travel? 

-                      Dacă  mă  întrebi,  înseamnă  că  ai  dubii.  Eu  n-am  avut  asemenea  oportunități  practice,  dar  știi  că  sunt  bine  pregătită  la  cele  teoretice,  de  convingere,  așa  că    hai  să  o  luăm  metodic:  partea  financiară,  care  este,  de  fapt,  o  componentă  majoră  în  succesul  oricărui  vis,  este  ca  și  rezolvată,  din  câte  am  înțeles  eu,  nu-i  așa?   Vei  avea  un  job,  la  care  ai  aplicat  și  la  obținerea  căruia  au  contribuit  cei  din  program.  Buun,  referitor  la  asta,  eu  te  sfătuiesc  să  alegi  cu  atenție  din  grămada  de  oferte.  Să  ții  minte,  dragul  mamei,  orice  lucru  ți  se  pare  ușor  și  cu  spor  de-l  faci  cu  mare  drag.  Fii  sincer  cu  tine  și  alege  o  slujbă  care  să-ți  permită  să  acumulezi  cât  mai  multe  informații  despre  ea,  despre  avantajele  și  dezavantajele  pe  care  ți  le  oferă.   Este  adevărat  că  va  fi  o  slujbă  de-o  vară  dar,  câteodată,  o  vară  înseamnă  mai  mult  decât  toată  viața.  O  slujbă  în  SUA  îți  va  oferi  experiențe  inedite  pe  care  nu  le  vei  obține  în  nicio  altă  țară,  prin  contactul  direct  cu  societatea  contemporană  americană.  În  ceea  ce  privește  visul  american  de  care  vorbeai  mai  devreme,  concluziile  le  vei  trage  singur.

Următorul  as  din  mâneca ta  și  din  lista  de oferte  turistice,   este  posibilitatea  de  a  petrece  și  vacanța  cu  Work  and  Travel,  deci,  nu  numai  muncă,  dragul  meu,  ci  și  distracție.  Și  aici  sunt  multe  de  povestit.  Ai  posibilități  nenumărate,  poți  străbate  Manhattan-ul  și  poți  vizita  Bursa  americană,  ca  să-ți  potolești  setea  de   adrenalină  în  afaceri,  poate  ajungi  și  în  Bronx,  să  dai  nas  în  nas  cu  rap-ul  și  hip-hop-ul.  Ca  să  nu  mai  vorbim  de  Yankee  Stadium,  că  poate  vezi  și  un  meci  de  baseball  al  celor  de  New  York  Yankees,  să  le  faci  în  ciudă  colegilor  rămași  acasă.  Mie  mi-ar  plăcea,  în  schimb,  un  suvenir  cât  de  mic  de  la  Marele  Canion  și  câteva  picături  din  Niagara.  Glumesc,  desigur,  să  nu  îndrăznești  să  te  apropii  prea  mult  de  apa  aia  turbată,  că  vin  peste  tine  cu  Moș  Nicolae,  să  știi!

Cu  ce  brumă  de  engleză  mai  știi  tu,  cu  ce  te-or  corecta  și  învăța  oamenii  de  acolo,  te  vei  întoarce  acasă  de-a  dreptul  poliglot.  Abilitățile  tale  de  comunicare  vor  avea  numai  de  câștigat  și  îți  vei  face  prieteni  americani  get-beget  sau,  de  ce  nu,  din  alte  țări,  de  pe  alte  continente,  că  doar  avantajele  Work  and  Travel   nu  sunt  doar  pentru  studenții  români,  ci  pentru  toți  studenții  la  zi  din  mai  multe  țări. 

Una  peste  alta,  eu  zic  că  acest  program  de  la  CND  Turism  îți  oferă  parola  de  la  poarta  de  intrare  într-o  lume  nu  foarte  ușor  de  accesat,  deși  este   dorită  de  mai  toți  tinerii  din  lume. 

Multe  se  pun  în  cârca  tineretului  de  azi:  că  sunt  insuficient  pregătiți,  că  sunt  superficiali  și  nepăsători,  că  nu  au  o  scală  de  valori  viabilă,  că  nu  știu  respecta  și  nu  se  implică  în  adevăratele  probleme  ale  societății.  Dar  eu  știu  că  voi,  dincolo  de  scăpările  și  idealismul  vârstei,  nu  veți  face  aceeași  greșeală  ca  și  noi.  Noi  am  făcut  lucrurile  după  ureche,  am  luat  ce-a fost  bun   la  alții,  dar  n-am  ținut  cont  de  calapodul  nostru.  Voi  aveți  posibilitatea  să  circulați,  să  observați,  să  învățați  prin  experiența  directă,  iar  odată  întorși  acasă,  lucrurile  astfel  începute,  se  vor  mula  mult  mai  bine  pe  nevoile  și  dorințele  societății  noastre.

Du-te,  copile,  și  învață  lucruri!  Cercetează,  caută, întreabă,  uită-te  bine  în  jurul  tău!  Spune-le  celor  de  acolo  că  și  noi   suntem  și  avem  frumusețile  noastre  și  că  suntem  dispuși  să-i  învățăm  și  noi  pe  ei,  tot  atât  de  mult  pe  cât  învățăm  noi  de  la  ei.

Se  spune  că  trăim  fiecare  etapă  a  vieții  de  câte  două  ori.  O  dată  pentru  noi,  la  timpul  potrivit  și  o  dată  prin  copiii  noștri,  la  timpul  lor.  Eu  zic,  însă,  că  timpul  lor,  acum,  este  numai   al  lor,  iar  timpul  nostru,  atunci,  este  doar  punctul  lor  de  început.

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!

Măseaua oloagă

          Primul  meu  contact  cu  un  medic  adevărat  a  fost  la  sfârșitul  clasei  I.  La  dentist,  evident,  cu  măseaua  mea  rebelă,  care  nu  voia  să  lase  pe  nimeni  din  casa  noastră  să  doarmă  liniștit.   Îmi  plăcea  să  citesc  orice  îmi  ieșea  în  fața  ochilor,  de  când  învățasem  aproape  toate  literele  nici  indicatoarele  rutiere  nu-mi  scăpau,  darămite  toate  afișele,  toate  vitrinele,  toate  prețurile  și   toate  indicațiile  în  format  scris  din  oraș.  

                Sala  de  așteptare  de  la  policlinica  din  oraș,  însă,  avea  pereții  albi-lapte,  fără  nimic  pe  ei,  nu  tu  un  afiș,  nu  tu  un  orar,  ceva,  nimic  care  să –mi  satisfacă  curiozitatea.  Doar  pe  uși  existau  etichete,  ca  să  știe  omul  unde  să  se  pună  la  coadă.  Și  câteva  scaune  cu  picioare  de  metal  și  șezut  de  placaj. 

-           Sto-ma-to-lo-gi-e!  am  început  eu.  De  ce  stăm  aici?  De  ce  nu  mergem  la  dentist?

-                      Aici  este,  așa  se  numește  în  termeni  științifici,  a  încercat  să  mă  țină  sub  control,  mama.  Erau  mulți  oameni  în  sală,  fiecare  cu  durerea  și  suferința  lui  și,  lesne  de  înțeles,  nimeni  nu  avea  chef  de  neastâmpărul  unei  fetițe  de  șapte  ani, care  numai  să  stea  cuminte  pe  un  scaun  nu  putea. 

-                      Păi,  și  ce  înseamnă?  nu  m-am  lăsat  eu.

-                      Dentist,  asta  înseamnă.  Stai  cuminte  pe  scaun,  te  rog,  că  imediat  ne  vine  rândul  și  intrăm.

Ar  fi  trebuit  să  mă cunoască  mai  bine  și  să  știe  că  tăcerea  mea  subită  nu  aducea  nimic  bun.  Probabil  că  a  fost  doar  bucuroasă  că  sunt  cuminte  și  nu  deranjez  pe  nimeni.  Așa  că  atunci  când  a  ieșit  asistenta  din  cabinet  și  a  poftit  pe  cel  dinaintea  noastră  înăuntru,  eu  am  sărit  ca  arsă  de  pe  scaun,  m-am  înfipt  în  fața  ei  și  am  început  să  turui:

-           Tanti,  de  ce  nu  aveți  afișe  cu  măsele  oloage? 

-          Cu  ceeee?

-          Of,  uite,  pe  ușă  scrie  sto-ma-to-...

-                      Stai  cuminte,  Cami,  că  tanti  știe  ce  scrie  pe  ușă,  n-o  deranja,  a  intervenit  mama  disperată.

-                      Daaa,  dar  tu  zici  că  aici  suntem  la  dentist,  și  olog  știu  ce  înseamnă,  că  mi-a  spus  tata  odată  deci,  stomat  înseamnă  măsea.  Măsea  oloagă.  Dar  aici  nu-i  nici  măcar  un  afiș,  niciun  desen,  ca  să  văd  și  eu  cum  arată  o  măsea  fără  mâini  și  picioare!  Nenea  doctorul  are?  și,  fără  să  aștept,  am  zbughit-o   pe  lângă  asistenta  uluită.

sursa  foto:  PitiClic

Epilog:  măseaua  mea  a  fost  tratată  peste  rând,  medicul  mi-a  dat  cadou  un  set  de  carioci  ca  să-mi  desenez  singură  măseua  oloagă  iar,  la  ieșire,  cu  gura  pungă  din  cauza  medicamentelor,  am  fost  întâmpinată  de  zâmbete  și  ciufuleli  insuportabile  din  partea  celor  care  asistaseră  la  discuție.

Peste  ani,  infarctul  mamei  ne-a  țintuit  pe  amândouă  trei  săptămâni  în  spital.  Acasă,  înapoi,  de  Crăciun,  am  ajuns  doar  eu...

De  plâns,  nu  puteam  plânge  decât  în  baie  sau  afară,  pe  hol, în  rarele  momente  în  care  mama  adormea.  Și,  odată,  ieșind  din  baie  cu  ochii  roșii,  lângă  ușă,  pe  unul  dintre  scaune,  stătea  cuminte  un  băiețel.  În  pijama  și  cu  papuci  verzi,  cu  blăniță  pe  margine.

-           De  ce  plângi?  a  început  el  interogatoriul.

-          Că  mama  e  bolnavă,  i-am  răspuns  și  m-am  așezat  lângă  el. 

-          Da,  și  mama  plânge  tot  aici,  în  baie,  m-a lăsat  el  fără  suflare.

-          Pe  cine   aștepți  aici?  am  încercat  eu  să  schimb  direcția.

-                      Pe  tanti  Laura.  S-a  dus  să-mi  aducă  o  pereche  de  cornițe  de  ren,  să-l  aștept  pe  Moș  Crăciun.  O  știi pe  tanti  Laura?  Nuuu?  E  tanti  asistenta  aia  cu  halat  roșu-roșu,  singura  care  are  halat  colorat.  Am  întrebat-o  de  ce  și  a  zis  că  are  mai  multe   halate  medicale  colorate   și  că  ăsta  este  roșu  ca  inimioara  mea,  care  primește  medicamente  să  se  facă  bine. 

Peste  câteva  zile,  băiețelul  ieșea  din  spital  cu  cornițe  de  ren  pe  cap  și  cu  multe  cadouri  în  brațe.  Și  cu  un  zâmbet  larg  pe  față,  un  zâmbet  cât  toată  bucuria  lumii  la  un  loc.

Da,  medicii,  de  fapt  întregul  personal  medical  din  spitale  ar  trebui  să  aibă  echipament  personalizat.  Mai  ales  cei  de  la  secțiile  de  pediatrie.  Impactul  asupra  micilor  pacienți  ar  fi  mult  atenuat.  Nici  noi,  adulții,  nu  suntem  ocoliți  de  frica  ancestrală  de  spitale.  De  medici.  De  diagnostic.  O  față  prietenoasă  și  o  atmosferă  caldă,  deschisă, ar   face  minuni.

Nu  este,  însă,  ușor  nici  pentru  ei.  Nimeni  nu  poate  să  zâmbească  mereu,  nimeni  nu  are  timp  și  chef  de  povești  și  de  taclale  la  nesfârșit.  În  plus,  nici  nu  ne  ducem  acolo  ca  să  stăm  la  bârfă,  nu-i  așa?  În  cazul  mamei  mele,  ca  și  în  alte  mii  de  cazuri,  diagnosticul  nu  s-ar  fi  schimbat  nici  dacă  personalul  ar  fi  fost  îmbrăcat,  de  la  mic  la  mare,  cu  echipamente  muiate  în  aur  topit,  dar  nici  nu  pot  uita  diminețile  înghețate  în  care,  lipită  de  automatul  de  cafea,  mă  rugam  pentru  viața  mamei,  iar  în  jur,  siluete  grăbite,  înveșmântate  în  alb  strălucitor,  forfoteau  în  camere  albe,  cu  lumini  orbitoare  pe  pereții  și  pe  tavanele  lăptoase.  Până  și  cerul  gurii  mele  era  alb,  pustiu  și  rece. Un  strop  de  culoare  ar  fi  schimbat  tot,  perspectiva,  dorința,  iar  disperarea  mea  și-ar  fi  găsit  vreun   punct,  două,  de  reazem,  de  rezistență.  
         Știți  ce  îmi  doream  atunci?  Să-i  pot  aduce  un  brăduț  verde,  cu  globulețe  roșii  și  să  i-l  pun  pe  noptieră.  La  terapie  intensivă,   însă,  nu  se  putea. 

Da,  personalul  medical  ar  trebui  să  poarte,  măcar,  bluze  medicale  cu  imprimeuri.

Prima  impresie,  deși  nu  întotdeauna  este  cea  corectă,  contează  foarte  mult.  Relațiile  interumane  sunt  extrem  de  delicate,  iar  terapia  prin  culori  nu  mai  este  considerată  o  utopie.  Ea  există  și  dă  rezultate. În  plus,  este  dovedit  științific  că  influența  culorilor  este  independentă  de  vedere,  ele  influențându-ne  și  când  nu  le  vedem.

Sincer,  n-am  știut  până  acum  că  există  un  magazin  online  de  costume  medicale  și  echipamente  de  lucru ,  dar  mă  bucur  pentru  asta.  Este  un  pas  uriaș  înainte,  în  normalizarea  interacțiunilor  dintre  cei  aflați  în  suferință  și  cei  care  luptă  pentru  vindecarea  lor. 

                Și... parol ...  întâmplările  de  mai  sus  sunt  adevărate!

                Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!